Rețeta pentru ne-fericire

Mă bate demult gândul să scriu despre asta, dar - guess what? N-am timp. N-am timp nici să mă gândesc prea mult la lucrul ăsta, care îmi dau seama că e foarte important.

Am fost pusă în situația să fac loc în programul copilului meu unor activități foarte importante pentru sănătatea și viața lui: kinetoterapie. O parte din răspunsul la întrebarea ”De ce?” are, desigur, legătură cu școala asta măreața la care îl trimit în fiecare zi ca la ceva ce e bun pentru el când, de fapt, sunt tot mai convinsă pe zi ce trece de contrariul: problema greutății ghiozdanului, cu toate culegerile, caietele speciale de la diferite materii și discuțiile inutile cu profesorii și ceilalți părinți le-am tot discutat pe aici.

Deci kineto. Când? Ne-a luat ceva ca să găsim când să le strecurăm, însă cu niște costuri. Pe care tot el le va suporta. Cine altcineva? Învață după-amiaza, de la ora 13 (și într-o zi chiar de la 12) și până la 18-19. Cam atunci ajung și eu acasă și chiar într-o zi în care nu m-am spetit cu munca, sunt ruptă de oboseală. Măcar drumul cu mijloacele de transport în comun aglomerate la ore infernale (care naiba nu sunt infernale?) și numărul de ore în sine și tot e de natură să te sleiască de puteri. Ce să-i pretind să mai facă la ora aia? Și pentru că e în recuperare fizică, nu se mai duce la antrenament, care e pus de la ora 20 la ora 22, ca sa poată să-l frecventeze toți copiii înscriși. Pe la 22,30 ajunge acasă și cade într-o letargie din care abia reușesc să-l scot ca să-i dau de mâncare (păi dacă nu acum, atunci când?), să se spele și să se culce... A doua zi trebuie să-și facă temele, să mănânce și să plece la școală.

Planificarea orelor de kinetoterapie a luat în calcul: ora de începere a programului școlar, cantitatea (statistic vorbind) de teme corespunzătoare materiilor din fiecare zi și a timpului necesar pentru învățarea lecțiilor, timpul necesar pentru deplasarea la cabinetul de kineto și înapoi (plus dușul necesar după kineto)... OK, le-am îngrămădit, copilul aleargă ca apucatul de colo-colo și eu trebuie să cred că totul e în regulă? Să am pretenția că această școală funcționează așa? Că el învață ceva din viața asta școlară? Altceva decât să se pregătească pentru o viață care îl aruncă de colo-colo, de la o obligație la alta, fără să aibă timpul necesar să înțeleagă, asimileze, savureze ce i se întâmplă? Pentru că... mă uit la mine. Ăsta e exemplul, printre altele, pe care i-l dau. Fug de la birou - vorba vine că fug... aș vrea dacă aș putea, dar stau și zac ca o proastă în stația de autobuz zeci de minute până apare acesta, după care mă trec toate apele înghesuită până la sufocare cu alte suflete năpăstuite ca și mine - să ajung acasă să-mi scot copila la o plimbare, să se aerisească puțin. În ultima vreme, însă, vremea și soarele care apune tot mai devreme mi-a scurtat programul serios. Gătit, eventual călcat, chinuit copilul mare cu îndemnuri de a-și face temele pentru că a doua zi nu va avea timp, că are kineto, inventat moduri de a distra copilul mic în timp ce facem treburi gospodărești - și gata ziua! Înțeleg că asta e viața mea (cel puțin acum), dar pe cuvântul meu că nu vreau să fie și a lui la fel. Nu acum!

El vrea să mai facă și alte lucruri: să-și întâlnească prietenii, să se plimbe cu fetele, să citească anumite lucruri, să se intereseze ce variante de liceu în coafează (da, e stresat cu subiectul ăsta... dar nu de către mine), să meargă la meciurile echipei favorite (și nu numai), să asculte muzică. ”Nu acum, că nu e timp” e ceea ce-i spulberă planurile. Și visele. Și pe ale mele. Pentru că ceea ce mi-am dorit dintotdeauna pentru el a fost să fie fericit.

În acest context m-a găsit filmulețul despre sistemul de învățământ finlandez. Prin 2000 am aflat informații despre sistemul de învățământ danez și m-am întristat la gândul că suntem atâââât de departe de ceea ce ar fi decent să facem cu copiii noștri. Acum toată lumea dădu cu ochii de sistemul finlandez și căzu în extaz. Nu știu dacă e cel mai grozav sistem de pe pământ și de regulă devin suspicioasă când ceva devine atât de trendy, dar un sistem care afirmă că e important pentru copil să aibă timp să se joace și să interacționeze cu familia - altfel decât făcând teme și lucrând suplimentar pentru școală (doar ca să fie ”cel mai bun”, să ia premiu și să intre la ”cel mai bun” liceu) - cred că e un început promițător! Un profesor care spune că vrea să fie fericit copilul cred că putem găsi și la noi, dar e fie un fățarnic, fie un accident. Așa cum poate fi și la ei. Dar dacă sistemul în sine e croit să lase spațiu și timp copilului să trăiască și să învețe, atunci cred că e ceva serios, care merită toată atenția. Și? Mai departe? Sistemul de învățământ ar trebui croit pe nevoile copiilor, nu ale cadrelor didactice. Așa cum sistemul de sănătate ar trebui croit pe nevoile populației (pacienților), nu pe ale cadrelor medicale sau ale cadrelor de conducere din sistem. Așa cum Biserica ar trebui croită pe nevoile enoriașilor, și nu pe ale preoților (care, by the way, susțin că ”slujesc”)... Mai zic?

Cică a fost o emisiune pe tema asta la PRO TV. Și probabil că filmulețul ăsta a fost dat acolo. Dar știți cum e: there is a time for everything!

O mică observație: atunci când americanul explică ce îi învață pe copii sistemul din țara lui atunci când le pune acestora în față testele standardizate, nimeni nu râde. Pariez că la noi toată sala s-ar tăvăli de râs, deși nu e o glumă. Ba din contră, e un foarte trist adevăr!

O altă mică observație: Ați văzut cum se miră profesoara că s-au scos orele de artă? Pentru că - nu-i așa? - arta nu se cere la testele standardizate... Și, mai ales, cum s-a mirat celălalt profesor de scoaterea educației civice din programă? Și acum să ne amintim despre alegerile ce se pregătesc acum în America. Come on, men! Trump???

Ha! ”There is a very short time when they are allowed to be children!”

Pe la minutul 6 îmi vine deja să mor.

Și da... n-au descoperit ei ceva despre care noi nu avem nici o idee...

Vrem să creștem copii fericiți. Mă bucur tare că există acum această preocupare în rândul părinților. Asta dincolo de ce se întâmplă de fapt în școală și chiar în familii. Chiar dacă acest țel e numai la nivel declarativ și tot e bine. E un pas. Și știu, o să fie destui care or să spună că bunicii lor și-au crescut copiii fără să se gândească să-i facă fericiți, ba chiar îi trimiteau la muncă de la vârste fragede... Și uite ce oameni de ispravă au ajuns! Ce copii frumoși au crescut (adică exact cei care aduc argumentul)! Ce multinaționale mari conduc! Dar dacă îmbrățișăm progresul care ne-a adus acum în situația de a ne face nevoile la budă, în casă, la căldurică și ne ștergem fundurile cu hârtie igienică cu trei straturi și aroma de mușețel, atunci de ce să mai susținem ipocrit că ”înainte era mai bine și nu le mai căuta nimeni în coarne atâta copiilor”? (Că tot vorbim zilele astea de ”dubla măsură”...)