Desigur că am să scriu despre ședința cu părinții, nu
pentru că e la modă (s-a mai estompat curentul până am pus eu mâna să scriu),
dar pur și simplu s-a întâmplat (ea, ședința) și asta îmi produce mereu și din
ce în ce mai puternice traume peste care îmi ia ceva timp să trec...
Sigur că am de ce să critic ”sistemul”... Ohohoooo! Nu
mi-ar ajunge nici chiar spațiul digital să spun tot ce am de spus despre el.
Dar trebuie să mărturisesc că pe măsura ce trece timpul (în condițiile în care,
totuși, am treabă cu sistemul de șase ani fără să pun la socoteală grădinița),
ceea ce mă înspăimântă mai tare sunt... părinții. Strigăm sus și tare că
sistemul e de cacao și că trebuie să-l schimbăm. Adică noi, părinții. Păi hai
să vedem cine suntem noi, părinții și, deci, cu cine vrem să schimbăm - și
implicit cum - sistemul.
- Primul lucru care îmi vine în minte și care ocupă cea
mai mare parte din timpul primei ședințe cu părinții este semnatul hârtiilor cu
ce s-a hotărât dinainte de către conducerea școlii și noi suntem întrebați dacă
suntem de acord. Și suntem. În unanimitate, așa cum nici în comunism nu ieșea
mereu. Aici iese. De exemplu, opționalul, acea oră pe săptămână pe care cică o
decidem noi - părinții sau copiii sau cine-o-fi - din ce are școala disponibil.
Anul trecut a fost așa: aveam de ales între TIC și Educație tehnologică și
domnul director vroia să o ajute pe biata doamnă de Educație tehnologică să mai
adune ore, așa că am fost îndemnați să o alegem. Ni s-au dat și argumente bine
gândite: copiii deja făceau această materie, deci câștigau o oră în plus și
având note mari (că doamna era ”bună” la suflet), era de bine... decât să mai
fie nevoie la calcularea mediei generale să se împartă la mai multe materii...
Anul ăsta aflăm că doamna respectivă nu mai e, deci nici nevoia de ajutor
pentru ea, iar diriga a propus să se facă încă o oră de.... ROMÂNĂ! Pe care ea
s-o folosească pentru a-i pregăti pe copii pentru subiectul de compunere care va
fi la examenul de capacitate. În principiu nimic rău (din nou această opțiune a
fost pregătită cu argumente la care părinții sunt sensibili), însă când această
propunere vine în contextul în care ȘI ora de dirigenție este tot oră de
română... Nu, nu mi-e că vor învăța copiii PREA MULTĂ română, ci mă tem că fac
asta în detrimentul altor lucruri pe care poate ar avea plăcerea și interesul
să le facă. Dar văd că încă de la intrarea în clasa a 5-a părinții devin
obsedați de examenul de capacitate, de note care să nu-i tragă în jos la
acesta, de pregătire intensivă și lucru ”suplimentar”. Nu știu care e situația
cu meditațiilor private, că nu mă interesează. Dar zic așa: să întrebăm pe cei
care au ajuns la liceu dacă toată această nebunie MERITĂ? Da, chiar pe ăia care
ajung la liceele visate, pentru care luptă părinții până la a sacrifica...
orice, chiar și sufletul copilului.
- Am menționat deja mai sus ce se alege de celebra oră de
dirigenție. Mai spre finalul ședinței se discută invariabil despre...
disciplină. Doamna ne spune că este cel mai greu an sub acest aspect și nimeni
nu pune problema necesității de a încerca să le aloci acestor adolescenți-to-be
mai multă atenție. Nu, n-avem timp, trebuie să facem română! Ce pubertate? Ce
îndrăgosteli? Ce hormoneală? RO-MÂ-NĂ! Am zis! Fără număr! Să ne mai mirăm că
zice fi-meu că așteaptă cu nerăbdare, el și colegii, ora de biologie să afle despre
aparatul reproducător? Sau că-mi povestește că fetele s-au uitat pe poze (în
manualul de biologie) și s-au declarat scârbite? Scârbite, mă? Adică nu au fost
scârbite la lecția despre viermi de anul trecut... Sunt acum, când văd poze cu
corpul uman. De ce oare? Pentru că nu a stat nimeni de vorbă cu ele, poate...
Cât despre subiectul favorit al profesorilor - disciplina - am de menționat
două ”faze” de la această această cea mai recentă ședință. Una îi aparține
doamnei de fizică, ce a băgat capul în clasă cautându-și elevii și după ce i
s-a indicat să-i caute la laborator, ea ne-a transmit atâta: ”Stați cu biciul
pe ei!” Poftim? Acum probabil o s-o auzim p-aia cu ”Și eu am mâncat bătaie
pentru fizică și uite că acum știu și în somn care e circuitul unei lanterne! Uite
ce bine am ajuns!”. Un cadru didactic care n-a înțeles că școala / cartea nu se
face cu bățul se cheamă că a trăit degeaba. Ca să nu mai zic de școala făcută.
Că până și în manualele comuniste de didactică se vorbește despre motivație
intrinsecă, pentru că cea extrinsecă (bătaia în cazul de față) nu e suficientă
pentru a declanșa o acțiune (de învățare în cazul de față). Cealaltă fază îi
aparține tot dirigintei, ca deh, cu ea era ședința. Dar mai are un actor:
doamna de mate. Această doamnă de mate a trecut - pentru motive necunoscute mie
- la jumătate de normă și avem onoarea ca, pe lângă propria clasă, unde este
dirigintă, să fi păstrat și clasa noastră în orarul său. Iar copiii -
nerecunoscători, vezi bine - deja au fost obraznici cu ea. Da, doamna dirigintă
are niște metode mai ”finuțe” de lucru, nu ca cea de fizică: șantajul
emoțional. Menționez din capul locului că nu aprob obrăznicia sub nici o formă.
Dar aici a fost pusă în mod greșit în relație cu ”favoarea” pe care doamna de
mate le-a făcut-o acestor copiii de a-i păstra în norma ei. Ia să vedem, ce
legătură are una cu alta? Copiii n-ar trebui să fie obraznici (repet)
indiferent de alegerile profesoarei. Iar alegerea profesoarei (de a-i păstra)
oricum n-are legătură cu ei. Dar cu cine? Păi... cu doamna dirigintă, pentru că
vrea să păstreze o relație bună cu ea, poate o vrea la clasa ei sau pur și
simplu sunt prietene. Sau poate că este o clasă care nu-i pune probleme sau îi
place cum lucrează, dar alegerea este făcută astfel încât să-i fie ei, doamnei
profesoare, bine. Nu elevilor neapărat. Lăsați-mă să mă îndoiesc de asta! Nici
nuanța asta n-a sesizat-o sau cel puțin n-a semnalat-o nici un părinte. Poate
dacă a sesizat-o, n-a vrut să se pună rău cu diriga, ca mine? De fapt nu cu
diriga. Nu de ea mă ”tem”. Ci de părinți. Ar sări pe mine ca vulturii să mă
sfâșie. (Și le dau prilej de fiecare dată...) Ideea e că se presupune din start
că anul ăsta toți copiii vor greși disciplinar și nu facem decât să pregătim
pedepsele și nici nu ne trece prin cap să... prevenim.
- Jalea mă ia când ajung cu gândul la ”materialele auxiliare”.
Nu de bani vorbesc. Nu NUMAI de bani. Deja discuția despre cât de gratuit este
învățământul public face valuri pe internet și mi-aș lua-o imediat de la
părinții din clasă: ”Dacă nu vă convine aici, de ce ați mai venit?” - pentru că
tot outsideri am rămas, deși suntem aici de 3 ani deja. Aici, în această clasă,
părinții au ifose de mari intelectuali și concepția cu care ei au crescut -
care se rezumă simplu în ”ai carte, ai parte”, adaptată în ”cu cât mai multă
carte ai, cu atât mai multă parte” - nu a evoluat, a rămas prizonieră în ei și
tot ce se întâmplă în jur nu o atinge deloc. Așa că nu numai că înghit fără să
crâcnească aberațiile profesorilor despre necesitatea de a lucra suplimentar, după
culegeri (una e puțin, toată lumea are una; să fie două!), care culegeri
trebuie cumpărate (în era în care părinții citesc cărți în tramvai pe kindle!).
Dar ei, părinții, depășesc imaginația profesorilor și cer ei ÎNCĂ o culegere,
pentru cazul în care copiii vor să lucreze suplimentar (față de deja
suplimentarul care a devenit obligatoriu)!!! Inutil să mai spun că acele două
culegeri la sfârșitul anului NU sunt epuizate! Nici un părinte nu se gândește
la cât cară copilul în ghiozdan? Se pare că nu. Anul trecut am rugat profesoara
de matematică în ședință (a fost invitată) să decidă să facă în anumite zile
după o anumită culegere, astfel încât copiii să care doar una (din cele două
obligatorii). Părea că-i cer ceva absurd (amândouă culegerile au și algebră și
geometrie), a îngăimat că se gândește (NU s-a gândit sau nu în sensul dorit de
mine), după care au sărit părinții să ceară recomandare pentru o a treia
culegere. Mă uitam prostită la ce se întâmpla în jur și nu-mi venea să cred.
Eram singură complet în povestea cu greutatea ghiozdanului. (Eu chiar fusesem o
dată în situația să car ghiozdanul copilului și abia l-am putut ridica de
jos...) În această vară copilul a făcut kinetoterapie pentru coloană. Și
trebuie să continue. Iar de la ședință am venit cu lista de auxiliare care
cuprinde, pe lângă cele doua culegeri de mate, următoarele: caiet inteligent de
română, caiet special de religie (religie? special? pen' ce?), caiet special de
fizică (din nou: pen' ce?), culegere de chimie, atlas de geografie....
- Când credeam că suntem pe final de chin (a se citi ”ședință”),
cineva ridică problema rezultatelor la evaluarea națională din clasa a șasea.
”Da”, spune un părinte ”să știu și eu cât e de proastă”. Whaaaaat? E același
părinte care atunci când s-a discutat despre neobligativitatea orei de religie și
ce să facă în ora de religie cei care zic ”pas”, a venit cu soluția strălucită:
”Cine nu vrea religie să rămână la el în țară!”. Da, în secolul ăsta se
întâmpla faza asta. Și să nu credeți că avem în clasă sirieni, de exemplu. Nu.
Dar avem o familie mixta româno-japoneză și cred că într-acolo bătea domnul...
Cum se poate? o să mă întrebați. La niște oameni cum spuneam mai sus, cu mari
pretenții de intelectuali. Și chiar sunt, pentru că lucrând zilele acestea la
profilul meu pe LikedIn, am văzut că domnul respectiv lucrează în domeniul
aviației. Ce păcat! Dar să revin la evaluarea națională. Se pare că am fost
singura din clasă care am fost atentă atunci când, în clasa a 4-a, doamna
învățătoare ne-a explicat ce este cu aceste evaluări, ale căror subiecte NU
sunt făcute în acord cu programa după care lucrează ministerul, ci cu niște
direcții europene. Deci nu doar că nota NU ”se pune”, deci nu influențează
alegerea liceului și, deci, a viitorului (haha!!!) copilului, dar nici măcar nu
are vreo relevanță în ce privește ”cât de bine a învățat copilul la școală”. Ca
urmare eu am decis că nu are de ce să fie obiect de stress nici pentru copil,
nici pentru mine. Îmi amintesc clar ca ăsta a fost și îndemnul învățătoarei.
Dar, cum spuneam, doar eu am auzit. Părinții colegilor copilului mei au vrut să
vadă testele, să vadă aprecierile primite și probabil că acasă a urmat ”omorul”.
Pentru că acum omul a văzut ”cât de proastă” e fi-sa. Cum, mă, să pui problema
așa? (L-am întrebat pe copil despre fata domnului despre care povestesc și nu
are deloc note proaste. Atunci? De ce se poartă el ca și cum....? Sau poate
tocmai de-aia copilul... ca să nu...?)
Și cum o să se reformeze învățământul când părinții vor
note mari (nu contează cum sunt obținute), profesori care cred că numai cu
biciul te poți înțelege cu copilul, multă mate-română în loc de ....orice,
multe cărți, multă greutate în spatele copilului (la propriu), teroarea lui
”las' că vezi tu ce greu e la anu'!”? Cum???
Si cui să-mi strig eu durerea?
Comentarii
Trimiteți un comentariu