11 și 17

Preambul: Copilul meu doarme mai puțin. Mai puțin decât alți copii și clar mai puțin decât scrie la carte sau spun specialiștii. Așa a fost mereu. De fapt, corect spus este: copiii mei dorm mai puțin. Și da, nici eu nu le aveam cu somnul când eram mică (poate de-aia sufăr acum!...). O fi ceva ce se transmite. De la mine. Asta nu-mi pică bine nicicum. Pentru că oricum mă simt vinovată că nu ating (n-am atins niciodată) performanțele din cărți. Așa suntem noi... Ne culcăm târziu, ne trezim noaptea să ne mutăm în alt pat (al părinților) și acolo ne facem de lucru cu pernele, părul mamei etc. Iar dimineața.... just look at me! Look!

11 și 17...

Atât arată ceasul și mie nu-mi vine să cred că e, încă, după atâta efort, atât e târziu...

Am băgat-o în cameră la ora 10. Cu scopul s-o pregătesc de culcare. Mai devreme decât am reușit în alte zile. Asta și din cauza noastră - că nu eram gata cu restul treburilor cât să fiu disponibilă să pierd o oră și ceva cu operațiunea ”Adormirea prințesei”- dar și din cauza ei - care nu se săturase încă de joacă, nu-i era somn încă etc. Deci la 10. Adică atunci am început chinul cu dezbrăcatul-îmbrăcatul. Mă ucide cu asta, în fiecare zi câte puțin... Mereu are ALTCEVA mai bund e făcut ÎN TIMP ce eu o dezbrac-îmbrac. Acum a început cu ”Fac pipi”, apoi a fugit prin casă dezbrăcată înainte să apuc s-o șterg, am recuperat-o cu greu și, iritată de această veșnică opoziție, i-am explicat încă o dată, apăsat, că nu îmi place ce face și că e mai eficient să mă lase să o îmbrac și apoi să facă ce vrea ea (vezi să nu!). Dar show-ul nu s-a terminat. ”Îmi dau singură ciorapii jos” urmat de ”îi pun eu singură la coșul de rufe”... în drumul către acesta a călcat pe o jucărie și s-a lovit la picior, iar eu n-am putut rata ocazia să fac pe moralizatoarea cu un binemeritat ”Vezi? De-aia te-am rugat mai devreme să strângem jucăriile!”. Nu-i nimic, impasibilă la morala mea fata a ales să ocolească cu grijă jucăria care-i ieșise cu atâta obrăznicie în cale, a ajuns la coșul de rufe și a scăpat de ciorapi. Când am reușit să pun toate piesele la un loc (adică pijamaua pe copil), a venit cu 3 cărți... ca să citim. Aaaaah! Plănuisem s-o culc!!! Dar asta e, deh! Ritualul. Am trecut prin ele (că doar le știm pe toate pe de rost și de-aia, de o vreme, le ”citește ea”), cu mențiunea că la ”Cei trei purceluși” a constatat că finalul nu era cu lupul căzând în cazanul cu apă fierbinte și tot căuta pagina cu acest final. Nu era... pentru că asta în care ne uitam acum era cartea de colorat și povestea din ea era altfel decât în cărticica mică, cu imagini decupate... Am pornit s-o căutăm pe aceea și am discutat-o și repede (că doar ”citise” deja povestea dincolo).

Reușesc s-o pun cu capul pe pernă și să sting veioza. Ca de obicei, mă ia cu ”mai povestim?” (care se soldează cu un scurt reminder din partea mea legat de folosirea pampersului și a oliței pe timpul noții), apoi cu cântecele. Nici peste faza asta n-am reușit să trec. Aleg din cele mai lente, dar ea vrea ”O vioară mică de-aș avea”... și să gesticulez, nu să zac inertă pe pernă. :(((

Decid că ajunge și că trebuie să ne culcăm. Începe obișnuitul ei frecuș pe toate părțile și chinuitoarea mea luptă cu somnul. Pentru că nimic nu poate fi mai cumplit decât să mă pui să mă prefac că mă culc când am așa un deficit mare de somn și... sunt în pat, culcată, cu lumina stinsă. Fac rapid în gând o trecere în revistă a riscurilor implicate în eventualitatea că adorm de-a binelea, nu doar mă fac (că deja știu că e foarte posibil să mi se întâmple asta): supa-cremă n-am reușit să o fac cremă, n-am pregătit în farfurie mâncarea băiatului... de fapt, nici n-am prea apucat să vorbesc cu el... și voiam să-i cer fișa de observație de la medicul ortoped! N-am apucat să fac nici duș și nici să mă schimb în pijama. Acum... ce-o fi, o fi!

Perpelitul se mai potolește, apoi aud clar respirația fetei. Eu am reușit să nu adorm, deși sunt buimacă rău. Mă ridic tiptil, aranjez salteaua (în caz de cădere din pat, că nu avem mult timp de când am trecut la ”patul de copil mare”) și ies ușor din cameră. În dormitor, soțul pare încântat. Mă uit la ceas și mă cuprinde jalea: 11 și 17! ”Hai că e bine!”, mă felicită părintele prințesei adormite. ”Nu e bine deloc! De la 10 mă chinui s-o adorm. E prea mult. Din nou!” Și mă prăbușesc învinsă pe marginea patului. Aud un zgomot undeva în casă, dar mă gândesc că o fi băiatul. Și de el mă rog de când îl știu să se culce mai devreme (de programul din cărți nu mai zic)... În câteva secunde, însă, văd în pragul ușii dormitorului chiar pe ea, pe Rosalinda (are pijamaua roz)! O privesc consternată. Nu știu ce-mi vine mai tare să fac: să plâng de deznădejde sau să urlu de nervi? Are ochii mici, o deranjează lumina (venind de la întunericul din camera ei) și mi se adresează mustrător: ”Haide ca să ne culcăm!” (Așa vorbește ea, cu ”ca să”). Acum știu răspunsul: să plâng de deznădejde!!! Mă ia de mână și mă conduce în cameră, până la pat. Mă supun, cuminte. Mă gândesc la vorba aia cu ”Nemulțumitului i se ia darul” - zic de faptul că mă arătasem nemulțumită că a durat atât s-o adorm. ”Na d-aici!”, îmi spun în gând. Mă așez în pat și pun capul pe pernă. Ea îmi explică: ”Eu nu te vedeam și tu erai la tine în cameră”. Tac. Îmi mușc buzele. Nu zic nimic. Că dacă aș zice....