Sigur greșesc...

Mă gândeam ieri, în vreme ce plecam de acasă lăsând copilul trist în urma mea: orice aș face, oricum aș întoarce-o, greșesc. Mai ales acum, când mă pregătesc să o duc la grădi... Că de ce o duc la grădi și nu stau cu ea până la 7 ani... vestiții 7 ani ”de-acasă”, e deja destul de dezbătută problema de către toate mămicile, pe toate grupurile, cred. Și la 7 ce se întâmplă? Fie vrei să te reîntorci în câmpul muncii (și pauza pe care ai luat-o se va simți, oricât te-ai strădui să minimizezi tu problema), fie îți dai seama, în conștiința ta de mamă că nu poți să-l lași pe copil tocmai când intră la școală... Dead end! Acest drum nu e accesibil și nici potrivit multora dintre noi în zilele noastre și n-are sens să mai discutăm în termeni de ”mai bun” sau ”mai rău” decât alte soluții, moderne. Greșesc dacă îi iau bonă, că poate îi face mai mult rău. Dar greșesc și dacă o duc pe fată la creșă de la 1 an sau 2, pentru că e prea mică, o rup din sânul familiei, o expun la boli de la vârstă fragedă etc. etc. Greșesc dacă nu pun camere de supraveghere. Greșesc și dacă pun...

Și totuși... grădinița! Greșesc dacă o duc la program, lung (că e prea mică), greșesc și dacă o duc la program scurt. Greșesc dacă o las din prima zi singură acolo, dar greșesc și dacă stau acolo cu ea (mai ales în opinia cadrelor didactice). Greșesc și dacă îl las pe tat-su s-o ducă dimineața la gradi, greșesc și dacă o duc eu, că se desprinde mai greu (ea de mine și eu de ea). Greșesc să vreau să facă cum simte ea că e bine pentru ea - că cică îi dau nas. Greșesc și dacă îi spun eu cum e bine pentru ea. Sau doamnele educatoare. Greșesc să vreau s-o văd că nu suferă, în condițiile în care viața e un lung șir de suferințe (și copilul trebuie ”călit de mic”). Iar eu și ceilalți din generație mea, iată, am supraviețuit, deși am trecut prin sentimentul de abandonare la grădiniță (trebuie să povestesc la un moment dat cum era la grădiniță la ”izolator” - adică un fel de carceră)... și tot tacâmul aferent. Greșesc fiind empatică - atât de empatică încât risc să greșesc evaluând situația ca fiind mult mai ”nocivă”, mai ”periculoasă” decât este de fapt. Sau apreciind că fata e mai ”slabă” decât este de fapt, pentru că mă pun eu în papucii ei iar ea e altfel decât mine. Greșesc fiind ”prea slabă”, așa cum mă cred, zilele astea, cei din jur, aproape în unanimitate. Dar faptul de a fi ”prea slabă” pare să-i deranjeze mai mult pe ei decât pe mine, ca și cum ei sunt într-o bulă unde se simt bine și când eu sunt prea slabă se sparge bula lor și nu se mai simt confortabil. Confortul meu nu-l urmăresc, însă îi înnebunesc pe ceilalți urmărind să-l obțin pe-al fetei.

Și vinovăția-mi este, astfel, clară, pronunțată fără tăgadă nu atât față de vreo instanță exterioară neapărat, cât mai ales față de mine însămi. Nu știu nimic despre ce ar trebui și cum ar trebui. Tremur la fiecare decizie pe care o iau pentru fată (copii) și mă frământ întrebându-mă dacă e bine ce fac. Și momente ca acesta (și asta e totuși o chestie ”soft”) mă fac să fiu dureros de conștientă de neputința și neștiința mea. Nu vreau decât un lucru: copilul meu să fie bine! Cum fac asta? Habar n-am. Am s-o întreb pe fată, totuși...