Așa de des și de mult am reformat educația, că ar
fi trebuit acum să fim ”pe cele mai înalte culmi” în domeniu. Direct. În loc de
asta... avem doar câțiva copii cu rezultate individuale excepționale (care ar
fi fost oricum, indiferent de reformă, sistem, ministru, orânduire socială,
pentru că așa spune Gauss și așa a fost mereu) și restul... Hai că știți cum
sunt restul, indiferent de ce note sunt scrise în dreptul lor în catalog sau pe
listele de Bac, pentru că îi vedeți și auziți pe stradă, prin studiourile TV,
la magazin, dar mai ales la interviurile de angajare și în analizele pe care
câte unii le fac pieței resurselor umane. Și se văd cu ochiul liber două
lucruri:
- nivelul general de instrucție este din ce în ce mai scăzut - cum spuneam, e suficient să te uiți puțin în jur, nu e nevoie să dai vreun test de evaluare;
- nici chiar vremurile când instrucția era mai bună nu erau, cu adevărat, mai bune. Da, da! Așa am spus: că nici cum era ”pe vremea mea” nu era bine pentru că.... uitați-vă ce fel de oameni au scos acele vremuri. Știu, auzim mereu chestii de genul ”Știam de frica profesorului, am mâncat carte pe pâine, tremuram de frică la ore - dar uite ce bine am ajuns!”. Dar astea nu-s decât prostii. Cum să fie bine cum am ajuns? Sistemul în care noi, părinții copiilor de azi, am trăit ne-au făcut să fim niște oameni nesiguri pe noi, complexați, frustrați... Frustrați și că nu am fost ”primii” în școală, dar și că, primii dacă am fost, azi acest lucru nu contează deloc și abia ne ducem zilele (față de alții care își pierdeau vremea într-un fel mai amuzant, iar acum conduc limuzine super-scumpe). Deci... read my lips: NU suntem bine. Noi, ăștia mult mai bine instruiți, școliți în sistemul anterior (unul din ele). Mă rog... cine vrea să se mintă în continuare, n-are decât! Că doar... tot sistemul ne-a învățat să facem asta, nu?
Mai rău decât faptul că noi nu suntem bine și nu
realizăm asta mi se pare faptul că transferăm asupra copiilor nerealizările și
ambițiile noastre. Mai rău decât faptul că noi suntem acum frustrați, deși am
învățat și ne-am conformat cerințelor de atunci ale sistemului mi se pare faptul
că acum cerem copiilor noștri să se conformeze celui prezent, deși e clar ca e
depășit, învechit, demodat și deloc adaptat vremurilor de acum... darămite
celor în care ei, copiii noștri, vor trebui să aplice ce învață acum (că așa
zice la teorie, nu că așa se întâmplă). Mai rău decât faptul că nu ne-a folosit
nouă să tocim ca papagalii niște formule și comentarii mi se pare faptul că le
cerem acum copiilor noștri să o facă, ignorând evidența care spune că acum
computerele fac totul... iar în viitor vor face încă și mai multe...
Cred că toată construcția sistemului ar trebui să
pornească de la întrebarea ”Ce ne dorim să obținem?”. Așa cum toată viața pe
care noi o pregătim zi de zi copiilor noștri trebuie să răspundă exact la
aceeași întrebare.
Îmi doresc să cresc un copil care să ajungă un om
fericit. (De fapt, doi.) Și fac tot ce pot pentru asta. Cu toții facem asta,
nu? De-aia suntem părinți. Chiar și când îi ”pregătim” pentru o meserie ”bună”
(plătind meditații, alegând liceul ”cel mai bun”, stând pe capul lui să învețe
bine, să ia note mari), tot asta avem în vedere: să-l pregătim pentru acea
meserie care să-i aducă veniturile necesare pentru a crea premise pentru o
viață fericită. Chiar dacă abordarea nu e foarte corectă, scopul e cât se poate
de ok. Să fie fericit în viață! Păi și dacă eu mă dau peste cap pentru asta,
nu-mi convine că vine școala și-mi ”strică” atmosfera.
În acest punct ar fi, desigur, de discutat cum se
ajunge la fericire (posedând lucruri sau stări și sentimente înălțătoare?), ca
și faptul evident că aceasta nu este o stare permanentă. Însă prefer să spun
doar că un om fericit e mai dispus să asculte pe cei din jur, să se aplece
asupra nevoilor lor, să ajute fiind, prin urmare, mai dornic să respingă
violența, ura, furia și altele asemenea care duc la conflicte micro și macro.
Prin urmare, găsesc potrivit ca societatea în întregul ei să fie interesată să
pregătească oameni care nu doar să facă față dezvoltărilor tehnologice, dar să
fie animați și de sentimente pozitive. Deci nu e doar treaba noastră, a
părinților, să ne dorim să fie fericiți.
Ok, poate că deja am luat-o prea pe departe, însă
cred că trebuia să argumentez puțin ideea că NU E BINE că școala, în prezent
(dar și în trecut), formează nu doar niște oameni care nu sunt adaptați
dezvoltărilor științifice și tehnologice, dar și cu personalitatea strivită,
chinuiți, frustrați deja, nesiguri, incapabili de judecată critică (și,
evident, în acest fel, ușor de manipulat).
Revenind la intențiile rele care au săpat la
rădăcina unui sistem de învățământ care să formeze oameni, cetățeni (nu mase de
manevră), deja încep să-mi pierd speranța că se mai poate face ceva și cred că
devin un părinte rău (prin asta înțelegând un părinte care nu acționează în
interesul copilului său) dacă îl sfătuiesc altceva decât să se ducă în lume. În
aia civilizată, care respectă omul și drepturile sale. De ce zic asta?
Zilele trecute aflam că actuala conducere a
ministerului educației a ”reformat” programa pentru învățământul gimnazial.
Cred că nu mai apucă fiul meu să mai prindă ceva din această reformare, dar tot
m-aș bucura să fie pe bune. Este? păi... nah. Ascultam un om mai pregătit decât
mine pe subiect spunând că nu s-a făcut cine știe ce (pentru că ideea e cam
aceeași de până acum), dar există unele îmbunătățiri. Cum ar fi un accent mai
mare pe IT. Sună bine, dar... am următoarele obiecții:
- Au toți copiii acces la această tehnologie? Adică... și ăia care au WC în curte și sunt în pericol să cadă în el? Cum ar fi să fie așa? Să se asigure computere tuturor copiilor, deși ei acasă nu prea au ce mânca? Cum ar fi? Să le ia tat-su computerul să-l vândă pentru câțiva lei cu care să hrănească gurile tuturor copiilor din curtea proprie?
- CINE să le predea copiilor așa ceva? Profesorii care și acum fac asta? Ce glumă bună!!! La capătul celălalt de cel la care se află copii care n-au văzut în viața lor un computer sunt cei care învârt tehnologia asta nouă pe degete. Încă- de la vârste foarte fragede - probabil că vedeți asta clar - copiii stăpânesc tehnologia mai bine ca adulții. Cred că la clasă ar putea ei să le dea lecții profesorilor.
În aceste condiții, care e sfârâiala cu această
orientare mai puternică a noii programe pe IT??? ZERO.
Tot zilele trecute l-am auzit pe ministru spunând
că vrea să renunțe la evaluările la
ciclul primar. Iată o idee isteață, în sfârșit. Speranța a început să
licăre, slab, dar promițător. Nu pentru multă vreme, căci fostul ministru, dl.
Miclea, s-a revoltat și a scris în multe cuvinte o întreagă argumentație care
să sprijine ideea că renunțarea la aceste evaluări e absurdă. Iată de ce cred
eu că argumentația lui e greșită:
- ce spune dl. fost ministru: ”De ce trebuie făcute aceste evaluări? Întâi, pentru că, în baza lor, cadrul didactic poate să stabilească planuri individualizate de învățare pentru copii: cu unii să facă exerciții noi și mai dificile, care să le accelereze dezvoltarea, cu alții să repete și să consolideze cunoștințele, pentru a remedia din timp rămânerile în urmă. Se face evaluarea, așadar, nu pentru a clasifica copiii, ci pentru a-i ajuta în învățare, pentru a preda ținând cont de particularitățile fiecăruia. Tot prin lege, i se punea la dispoziție cadrului didactic 25% din orele programei școlare tocmai pentru a personaliza învățarea, pentru a ține seama de specificul copiilor cu care lucrează.” Cine - dintre părinții care au copii în sistemul de învățământ de stat - poate crede așa ceva? ”Planuri individualizate de învățare”??? Haha!!! Mă faceți să râd, domnule Miclea. Pe bune? La noi??? Lăsând gluma la o parte, evaluările de la clasă (pentru că se fac, oricum) au exact acest rol: să stabilească măsura în care elevul a acumulat cunoștințele predate și, (teoretic) astfel, să-l ajute pe cadrul didactic să-și adapteze metodele pentru a-l ajuta și pe cel care nu e... reușit.
- ce mai spune domnul Miclea: ”În al doilea rând, evaluările succesive permit o evaluare a prestației cadrului didactic, pe baza performanțelor elevilor. Să presupunem că ești învățător la clasa a II-a și, la aceste evaluări, media clasei tale este cu 4 puncte sub media națională. Ai la dispoziție 2 ani și 25% din timpul de predare pentru a îmbunătăți aceste performanțe. În clasa a IV-a, media clasei tale este iarăși comparată cu media națională și se poate vedea foarte clar dacă tu, ca învățător, ai făcut ceva în cei doi ani! Nu te compar cu alte clase, din școli de elită, ci pe tine cu tine însuți, printr-o metrică obiectivă: poziția față de media națională acum și în urmă cu doi ani.” Din nou, mă faceți să râd. Sau, mai bine, să plâng! Știți, domnule Miclea, care este sistemul după care își autoevaluează cadrul didactic prestația? Vă spun eu: numărul de intervenții, de vize de flotant și alte eforturi pe care părinții le fac pentru a-și aduce copilul în clasa lui. PUNCT.
- și încă un argument a găsit dl. Miclea: ”În al treilea rând, pe baza acestei metrici obiective (cum a evoluat media clasei în raport cu media națională), se poate face și o evaluare a școlilor, ca să știi ce fel de resurse și încotro să le dirijezi ca minister/ inspectorat, pentru a îmbunătăți calitatea educației.” Nu ține nici argumentul ăsta pentru că: 1. Școlile deja sunt într-un clasament și competiția în care ele se află dintotdeauna NU e bună - vezi faza cu vizele de flotant amintită mai sus, dar și abordarea opusă, din sistemul finlandez, care crede că toate școlile ar trebui să fie la fel. Personal, apreciez sistemul finlandez. Ia uitați-vă mai bine în peisajul școlilor din București, să vedeți că am dreptate. 2. Resursele nu sunt de la minister și inspectorat, ci de la bugetul local și se acordă discreționar, în funcție de opțiunile politice ale celor care conduc acele școli... deci lăsați-o jos că măcăne.
Deci care sunt, totuși, beneficiile acestor
evaluări???
Tot ce am scris mai sus sunt, bineînțeles, opiniile
mele personale, în calitatea mea de părinte. Dar pot povesti și despre
perspectiva cadrului didactic. Că ne-a mărturisit-o omu’.
- să vorbim despre presiunea psihologică pe care aceste evaluări o pune asupra copiilor.
E pe aici și vina noastră, a părinților. Aici mi-a plăcut doamna învățătoare,
că ne-a rugat mult să nu stresăm copiii, să nu facem pregătire suplimentară
pentru asta etc. Dar la alte clase am auzit că ”s-a făcut pregătire” săptămâni
la rând...
- ”nu se pun note și nu contează la nimic aceste evaluări”, după cum ne-a
spus doamna învățătoare (dar și diriginta la clasa a 6-a), doar fac la minister
niște situații... dar cum spunea, nu folosesc la nimic. Dacă ar folosi, ar ști
de asta doamna, nu? Că ar trebui, după cum argumentează dl. Miclea, să-si
adapteze strategia de învățare la clasă, să individualizeze, alea-alea. Sau nu
a fost cazul, pentru că totul a ieșit ”de 10”. Și... nici asta nu ne ridică
semne de întrebare, nu? (Al naibii Gauss ăsta! Nu știa nimic.)
- subiectele de evaluare nu sunt din programa după care lucrează
ministerul, deci cum puii mei evaluezi ceva ce n-ai predat? La ce raportezi
rezultatele obținute?
Domnule ministru Năstase, dacă și dumneavoastră
știți despre ce vorbesc și de-aia vreți să renunțați la evaluări, aveți de la
mine o bulină roșie. Sau FB. Sau steluță sau ce vreți.
Later edit: Era culmea chiar să aibă el o idee bună: Ministrul Educaţiei revine: Evaluările pentru clasele a II-a - a IV-a sunt binevenite
Comentarii
Trimiteți un comentariu