Eu cu Administrația Financiară sunt așa: de
fiecare dată cred că e o greșeală a Sistemului și că o să dovedesc asta. Ghici ce? DE
FIECARE DATĂ greșesc eu crezând asta. Nu, nu pentru că Administrația Financiară
nu are cum să greșească, ci pentru că asta e rolul lui, să ne facă. Și nu doar
la bani... Vorbim aici de drumuri în picioare, de nervi zdruncinați în relația
cu un sistem care urăște oamenii (și vorbesc aici nu doar despre contribuabili,
ci și despre proprii lui oameni), de ore și zile pierdute, timp în care tu nu
ești la muncă sau cu copilul sau unde ai tu treabă și nevoie și – nu râdeți! –
DE HÂRTIE. Multă. Tone. Copaci irosiți. Oxigen care o să ne iasă cândva lipsă
la socoteală. Iar de aici apar și alte probleme, cum ar fi de exemplu si mai
multe drumuri (pentru plimbat respectivele hârtii – într-o epocă în care chiar
și semnătura s-a digitalizat), șoareci, condiții improprii pentru viața umană,
îmbolnăviri. Dar să vă spun povestea mea. Pentru cine mai e curios. Pentru
ceilalți – ce am spus deja este esența și nu pierdeți nimic dacă nu citiți.
Oricum cred că știați deja. Pentru că nu cred să existe om care să nu fi venit
în contact (contondent) cu Administrația Financiară, cu... Sistemul.
Am plecat de la birou crezând că încep
mini-vacanța de 1 decembrie (2016). Eram deja acasă când am primit mesaj de la
birou că s-a primit la firma decizie de poprire pe venituri pe numele meu.
Cuuuum? Dar ce-am făcut? Am stat și am întors problema pe toate părțile, nu-mi
dădea. Am decis că e o greșeală (cum spuneam mai sus). Dar până pe 5 decembrie
nu aveam ce să fac din motive de... minivacanță. M-am perpelit în toată această
perioadă, pentru că nu știam ce m-a lovit. Am arătat unei prietene contabile
hârtia incriminatoare, dar n-a înțeles nici ea pentru ce e suma imputată. Iar
luni 5 decembrie la prima oră am fost acolo. Am bâjbâit după birou, am aflat
într-un final unde-l găsesc (subsol, evident) și am intrat. Imaginea era
copleșitoare. O camera de maxim 16 mp unde erau înghesuite vreo 6 birouri cu
MUNȚI de dosare în jurul lor. Printre care m-am strecurat cu greu ca să ajung
la omul Sistemului care-mi era alocat. Oamenii înăuntru se strecurau cu greu
unul pe lângă altul ca să se deplaseze prin cameră, de la birou la imprimantă
sau spre altă cameră, darămite dacă mai intrau unul-doi contribuabili cu
diferite doleanțe. Am arătat hârtia, doamna a butonat ceva la computerul din
fața ei pe deasupra vrafului uriaș pe care-l avea în fața tastaturii (pe lângă
vrafurile uriașe care o flancau) și emite ”sentința”: ”Da, sunt regularizări.”
Eu, tâmpită (de sentință, nu neapărat din fire): ”Adică ce înseamnă asta?”.
”Regularizări, doamnă! De unde să știu eu? Așa scrie aici.” Eu insist pentru că
tot tâmpită eram: ”De la ce să fie astea?” Sec, pentru că răspunsul ăsta îl
avea: ”Mergeți dumneavoastră la administrația de sector și întrebați.” Eu eram
tot acolo: ”Unde?”. Și p-ăsta îl știa: ”În Avrig.” Bun. Ziua era oricum
distrusă și fusesem sfătuită să nu revin la birou până nu lămuresc povestea.
Deci iau drumul bejaniei către Avrig. Stau la coadă, la mai multe pentru că nu
știam UNDE găsesc ce caut iar bodyguarzii din instituțiile publice.... mă rog,
știți ce vreau să zic.... Oare chiar sunt plătiți pentru ceea ce fac pe bune?
Aflu de la o altă doamnă a Sistemului, de altfel amabilă și de-neînțeles de
calmă pentru viața pe care o duce (la ”serviciu”), că am avut cândva în
istorie, acum 7 ani o colaborare cu o companie care reținea la sursa doar 10%,
ca urmare eu datoram restul de 6%. Numai că deciziile n-au ajuns la mine când
le-au trimis ei pentru că nu locuiesc la adresă. Măcar lucrul ăsta figura la ei
în computer: că scrisorile cu pricina nu mă găsiseră. Deci lămurisem misterul:
eram datoare și nu aveam cum să neg asta. Când mi-a spus, am priceput. M-am
întors la birou pentru că simțeam deja că nu mai pot face față încă unui drum
la Administrația Financiară (cu tot ce presupunea el).
A doua zi, 6 decembrie, am reluat drumul la
Administrația Financiară din centru pentru a-i anunța că știu ce e cu sumele
alea și să întreb ce să fac, unde să plătesc. ”La casierie.” ”Bine, vin mâine
cu banii.” A treia zi și al patrulea drum la Administrația Financiară, cu banii
în mână, la casierie: ”Păi s-au plătit, doamnă, banii!”. Nu știa să-mi spună
mai mult. Am sunat la firmă, poate au luat din contul firmei, de vreme ce
decizia acolo mă găsise. Nu, nimeni nu știa și nu plătise pentru mine nimic. A
patra zi, drum la Raiffeisen, să verific contul. Da, banii se trăseseră din
cont pentru că între timp intrase salariul. Dar contul rămânea în continuare
blocat și nu puteam folosi banii ce rămăseseră. ”Păi dacă s-au plătit
banii....” ”Nu, contul rămâne blocat până primim scrisoare de la ANAF că se
ridică poprirea. Dar asta poate să dureze peste o lună de zile și ar însemna că
nici salariul următor nu-l veți putea folosi. Mai bine mergeți la ei să vă dea
dv. hârtia direct și o aduceți la noi să vă ridicăm pe loc poprirea.” Drum la
cealaltă bancă (unde oricum bani nu aveam), care-mi confirmă ce aflasem
dincolo.
A cincea zi, drum din nou la Administrația
Financiară. Verifică în computer: ”Da, vi s-au tras banii, dar n-au fost
distribuiți.” Un nou eșec în a afla ce dracu înseamnă ce spune cucoana asta,
dar concluzia era că: ”Veniți dumneavoastră luni. Până atunci se face distribuirea
și vă dau pe loc hârtiile pentru bănci.”
A șasea zi din epopeea anunțată în titlu... drum
la Administrația Financiară: al șaselea. Am luat hârtiile și doamna, drăguță,
mi-a spus că pe al doilea exemplar să iau ștampilă de la bancă și să-l întorc
la ea, cândva, când am timp. Timp să mă plimb pe la administrație???? În
fine... am făcut din nou turul băncilor. La una din ele am întrebat dacă pot
lăsa tot la ei și adresa pentru Banca de Locuințe. Au spus că da, mi-au dat
ștampilele și pa.
Am răsuflat ușurată că... am încheiat povestea.
Hahaha!!! Per total, din prima de Crăciun nu mai rămăsese mare lucru (dar e
drept că datoram acei bani), tocmai mă bucurasem că o primisem și făcusem listă
de cadouri și.... nu mai contează! Plus drumurile, plus nervii, plus...
sictirul, sila față de felul în care suntem tratați deși ne facem treaba. Pe
pariu că ăștia care fură țara asta în stil mare n-au parte de asemenea stress
și bătaie de joc?
Așa cum spuneam, mă bucuram că s-a rezolvat (cu
pagubă, că ăsta e stilul meu, karma mea: atrag pagubă!), deși rămăsese
nerezolvat un mister. O chichiță – așa am crezut atunci. Dar s-a dovedit că era
exact o chichiță care atrăgea o nouă și importantă pagubă... adică episodul 2
al epopeii: cum de intraseră banii la Administrația Financiară în data de 5
decembrie (că așa aflasem când m-am dus cu banul să plătesc), dacă salariul s-a
plătit în bancă pe.... 6 sau 7 decembrie? Am presupus că au văzut că la banca
pomenită intra salariul, deci l-au reținut așa, în avans, ca idee. Sunt cu
capul, nu?
Comentarii
Trimiteți un comentariu