De Paștele ăsta nu
voiam să fac mare lucru. Adică, să fiu sinceră, e politica mea de mai multă
vreme. Pentru că m-am săturat de istoria repetitivă a femeilor din familia mea
care la fiecare sărbătoarare se spetește pregătind tone de mâncare și alte
chestii de care se trage apoi din greu prin frigider, iar gospodina cade
leșinată înainte să înceapă propriu-zis sărbătoarea cu pricina și nu-i mai
trebuie nimic. Deci filozofia mea a fost să am mâncare pe masă, dar nu mai
nmult dect de obicei. Și nu neapărat toate felurile tradiționale.
Fata s-a apucat
din vreme să facă pregătirile. Se înscrie cu succes în linia femeilor din
familie care se spetesc înainte de fiecare sărbătoare. Păcat că după toată
strădania n-a rămas nimic... de băgat în gură.
Anul ăsta am decis
că nu e cazul de sarmale, dar nu putem fără salata boeuf. Ouăle – de la Mega,
gata colorate. Dați cu roșii, dacă vreți, dar prefer să petrec timpul ăsta
prețios cu familia, pentru că da, Paștele este una dintre puținele momente care
mai adună la un loc familia noastră mare împrăștiată, altfel, în șapte zări.
Pentru a crea amintiri frumoase celor mai mici dintre noi (la început era
vorba de fiu-miu, acum e despre fată) și o cât de vagă legătură cu tradiția, am
decis să roșesc câteva ouă și să le decorăm împreună. Cozonac și pască am
cumpărat. Și drob. Ce-aș putea vrea mai mult? Mi-a mai dat o prietenă câteva
idei de delicatețuri fine și absolut netradiționale – suprinză pentru soț ar fi
fost - în ultimul moment... dar a fost atât de ”în ultimul moment”, încât nu am
apucat să mai ies la cumpărături.
Celor care fac
chestiile astea cu ușurință – adică gătitul, mai ales industrial și perfect
tradițional – felicitările mele! Vă apreciez! Dar de mine nu e... Bineînțeles
că mi-a rămas în minte că am puține de făcut și am stat liniștită până în
ultima zi, delegând soțului diverse cumpărături.
Vopsitul ouălor a
fost cea mai grea încercare anul acesta. Întâi – văzusem niște filmulețe DIY
despre vopsitul bio, cu foi de ceapă roșie, foi de varză roșie și turmenic. Am
dat sms soțului din vreme, atât de ”din vreme”, că a uitat. OK, trecem la
varianta de rezervă: vopsea obișnuită și ceva chestii de ornat. Numai că am
plecat la cumpărături împreună cu fata și în asemenea situații speciale
cumpărăturile se fac de genul ”întinzi mâna și iei ce apuci”, că oricum nervii
ți-i i-a făcut praf copilul încă de pe drum. Am pus mâna pe ceva gen ”creion de
ornat” – a fost suficient că am citit asta ca să decid că e foarte bun. Îmi imaginam
că sunt creioane de ornat ouă, desigur, doar asta era tema în tot magazinul...
Și am mai văzut dintr-o scurtă ochire o vopsea numită ”perlată” – mmmm, ce
tare! Asta se întâmpla în seara de Vinerea Mare. Știu că ouăle se roșesc joia,
nu-sa tembelă. Dar eu joi am lucrat. Adică acest calendar străbun are sens în
condițiile în care oamenii, la țară, își făceau programul inclusiv în funcție
de sărbătorile religioase (sau mai ales). Deci joia o programau din timp pentru
roșitul ouălor, printre altele. În viața reală din zilele noastre lumea merge
la serviciu până în buza sărbătorilor (cei norocoși!). Ce curățenie de Paște
sau alte rânduieli? Să revin: vineri fiind zi liberă, a fost rezervată,
evident, cumpărăturilor (o parte). Sâmbătă m-am trezit plină de avânt (nu, nu
există așa ceva; nu la mine și, mai ales, nu de când am copil mic – iar) și
când am citit instrucțiunile de pe cele două achiziții destinate decorării
ouălor, să leșin. Creioanele erau cu pastă de zahăr, pentru ornarea torturilor,
iar vopseaua perlată e din aia care se plică la rece și se ia fix la fel. Deci
foarte repede am ajuns la concluzie că trebuie să merg să cumpăr vopsea și...
biscuiți. Pentru ce biscuiți? Păi ce să fac cu creioanele? I-am explicat fetei
– care fusese de la început foarte entuziasmată de creioanele alea – că sunt
pentru prăjituri, iar concluzia ei fusese simplă: atunci să facem prăjituri!
Ceeee? Deja ieșisem din program din cauză de ouă... Plus că... eu nu fac prăji!
Mda, ăsta este crudul adevăr: nu fac prăji. Pot, în schimb, să mă laud că am
încercat să respect programul și nevoile copilului și am ieșit în parc la
joacă. Se pune?
Așadar mi-a venit
ideea să cumpăr biscuiți și să-i ormăn cu acele creioane cu pastă coloreată de
zahăr... Asta în timp ce eu trebuia, de fapt, să mă ocup de salata boeuf și
ouă... Bineînțeles că fata s-a plictisit repede, tuburile oricum nu erau ușor
de utilizat, așa că m-am trezit foarte curând singură, făcând desene
copilărești pe biscuiți. Trebuie să recunosc că au ieșit haios. Asta e: lumea
împodobește ouă, eu biscuiți!
Cu salata a mers
mai repede: tocat, amestecat. Păcătoasa de mine (pe cuvânt că n-am nici o
problemă să recunosc: urăsc să mi se impună să mă abțin!), n-am mâncat de prânz
cu gândul la salată. Dar l-am rugat să amestece el ingredientele și eu m-am
apucat de ouă. Când el era gata și a început să orneze, eu eram prea prinsă și
am pierdut momentul. Și acuma cică să nu stric ornamentul!!! L
Să mă întorc la
ouă. Uitasem să iau de afară ceva frunzulițe, norocul meu că aveam pătrunjel.
Și niste flori de liliac. Am tăiat ciorapi, am căutat abțibilduri ca să previn
monotonia, am fiert ouăle. Am zis că 10 sunt suficiente (v-am zis că am
cumpărat din cele gata vopsite, da? Astea erau doar pentru amuzamentul
ornării), dar deja 2 s-au spart la fierbere. Am tăiat un dres, am pregătit ață
pentru legat și m-am apucat să le impachetez. Am dizolvat vopseaua în apă
fiartă și... am constatat că n-am strop de oțet în casă – mi-ar fi trebuit 3
linguri. De ce nu m-am asigurat că am? Păi... cine nu are nițel oțet în toată
casa? Se pare că oameni ca mine... Trimis soț după oțet, la limita închiderii
magazinului de la parterul blocului și reluat operațiunea. Timpul de expunere a
ouălor la vopsea nu mi s-a părut suficient de mare, așa că l-am prelungit. Dar
tot n-a ieșit cine știe ce. 3 ouă s-au spart în procesul de impregnare cu
vopsea. Deci au rămas 5 valide pentru ciocnit. Că despre lăudat, nu se pune
problema. Au iesit urmele de abțibilduri cu steluțe și frunzele de pătrunjel,
dar florile de liliac nu. Nu se înțelege mare lucru, dar sunt făcute cu
mânuțele astea două. Și cu mare chinuială. Cum spunea o prietenă undeva pe
traseul meu spre rezultatul final: Nu vezi că sunt atâtea semne să nu mai
insiști? N-o fi sa fie... Dar când mi se pune mie pata...
Acum, la atât de
puțin de marele eveniment – Învierea Mântuitorului – eu sunt frântă de șale și
mor de somn, fata n-a dormit de prânz, deci o să pice oricând și nu se pune
problema să mergem la biserică, iar soțul a adormit și s-a trezit cu frisoane. Asta
e viața mea, a noastră, cu tot ce e banal și extraordinar în ea. Așa că sănătate
să aveți, mâncare pe masă, lumină în suflet și bucurie pe chip!
Comentarii
Trimiteți un comentariu