V-ați plictisit de povestea asta? Vă jur că și eu…
De fapt, nu e plictis, ci silă.
Pentru că se apropia o nouă mini-vacanță (așa am
văzut că se leagă la mine problemele care au ca efect pierderea de bani sau
interactiuni contondente cu institutiile statului), cea de 1 mai, trebuia să
resuscitez problema cu Administrația Financiară.
Al câtelea drum? Al nouălea? Back to the roots -
acolo unde a început totul: Administrația financiară a sectorului 2. Femeia (de
care aparțin) era acolo și tocmai ieșea din biroul ei (și al altor vreo 4-5
persoane) de la demisol. Ne-am tras (l-am luat pe soț cu mine din nou, că eu
sunt mai moale din fire și de regulă sunt călcată în picioare în asemenea
situații) într-o margine - de unde margine într-un spațiu unde abia are loc sa
treacă un om cu greutate normală - oare ce fac persoanele cu un anumit grad de
obezitate? sunt ”servite” la geam??? adică direct în stradă... Ne-am supt
burțile când doamna s-a întors în cameră și a dorit să ajungă la biroul care nu
se mai vedea de teancurile de hârtii și dosare. I-am povestit pățania cu banii
trași de două ori și drumul la Inspecția Socială. ”Păi de ce v-ați dus acolo?”
”Pentru că m-a trimis colegul dv.” Colegul lipsea el de data asta, deci se
cheamă că îl... bârfeam? ”Ca să ce?” ”Ca să... iau hârtia în baza căreia să
stingeți așa zisa mea datorie catre Inspecția Socială cu banii pe care i-ați
tras în plus de la mine.” S-a strâmbat. Era clar că nu era deloc empatică cu
noi și necazul nostru... Domnul care, se pare, mă trimisese la plimbare aiurea
măcar atâta ne-a acordat. I-am dat datele, a verificat în calculator și a văzut
că datoria se stinsese deja. Deci avea dreptate că domnul ne trimisese de-aiurea...
”Și acum ce facem?” ”Mergeți la ghișeul 12 să depuneți o cerere de restituire
și vă virăm diferența în cont.”
Dar pe noi ne mânca undeva. Adică de ce să ne
tragă banii de 2 ori. Întrebăm unde să facem o reclamație / sesizare /
plângere. Sare de alături, în ajutorul reprezentantului Sistemului, o colegă.
Să ne explice că așa se face. Că așa e sistemul (informatic). ”Sistemul nu e
bun de vreme ce ia ce nu trebuie, nu?” Colega era foarte ofensată. ”Așa e
legea.” ”Atunci legea nu e bună. Și vrem să spunem asta cuiva. De-asta vă
întreb...” Mă întrerupe violent: ”Așa se face. Dacă aveți 10 conturi
deschise....” ”... o să-mi spuneți că îmi luați de 10 ori suma datorată.” ”Da.”
”Și vi se pare firesc? Normal? Corect?” ”Așa se face.” Trist e că poate unii oameni
intră întregi la cap în Sistem (alții clar nu) și sunt efectiv tembelizați de
către acesta în așa măsură că nu mai știu ce e corect și ce nu, ce e bine și ce
e rău. Liberul arbitru e sufocat de loialitatea față de angajatorul care le dă
o pâine atât de amară (uitați-vă în ce condiții muncesc! Și, mai ales, ce
muncesc!). ”Doamnă, îmi spuneți că așa se face. Eu asta știu deja. Am simțit-o
pe propria piele. Dar asta înseamnă că e în regulă? Probabil că sunt zeci,
sute, mii de oameni în situația asta. Vi se pare că e corect? Chiar nu puteți
accepta că deși așa e legea, nu e bine?” Poate chiar era dedicată, se
identifica cu angajatorul și nu putea să îmi dea dreptate. Eu fiind dușmanul.
Ăla care sunt împotrivă. Împotriva lor și a minunatului Sistem (și de stat, și
informatic). Care, de altfel, și lor le face viața un calvar, pentru că ele
strau să primească șuturile de la oamenii păgubiți (ca noi). Dar ele îl apără.
Să mă aștept ca asemenea oameni să spună mai departe că sistemul face niște
chestii care nu sunt corecte? De fapt, și dacă spun... cine să le audă? Cine să
NE audă, în general, în țara asta???
Am urcat la etaj, la ghișeul 12. Am primit de la
ghișeul 13 o coală albă de hârtie, ca să scriu Cererea de restituire, și
indicații cum să o fac. Unde să scriu? Pe masă. M-am apropiat de uriașa piesă
de mobilier care ocupa mijlocul holului, scormonind în geantă după un pix și
brusc mi s-au înmuiat picioarele. Am crezut că e cutremur. De fapt, atinsesem
masa și aceasta se legăna ca barca pe valuri. Mi-am tras sufletul și m-am uitat
după un scaun. Atunci când vrei să scrii pe o masă (care vine până mai jos de
șolduri unei persoane de 1,62 m), cauți un scaun. Foarte rău! Pentru că nu e
prevăzut. Stăteam cu fundul în sus și scriam cererea. Am aruncat un ochi către decolteu,
dar nu aveam ce să-i fac... În mod normal nu stau în poziții d-astea, ca să-mi
aleg bluze potrivite situației. Din această mișcare, însă, am văzut cu coada
ochiului un domn care și el avea treabă la ghișeul 12. Era și mai chinuit ca
mine, aplecându-se de la o înalțime mult mai mare, că nici părinții lui
probabil nu prevăzuseră că va avea de stat aplecat la un ghișeu minuscul și
foarte jos. Cred că i-ar fi fost mai lejer să se încheie la șireturi din
poziția aia, decât să vorbească cu doamna de dincolo de geamul cu deschidere
cât un pumn.... Pumn... Oare de ce m-am gândit tocmai la această comparație?
Deci... user-friendly, ha?
Atât de stersată am fost scriind astfel, încât am
uitat să scriu chiar CNP-ul. Dar alte date erau acolo, deci doamna nu m-a pus
s-o refac. A luat hârtia și mi-a dat un bilețel (obținut prin refolosirea unor
documente A4 scrise pe o parte și rupte în bucăți mai mici - înțeleg: cei 3 R),
un frate al acestuia l-a prins cu capsatorul de hârtiile mele și mi-a spus că o
să fie virați banii. M-am riscat să întreb: ”Când?” și mi-a răspuns sec:
”Într-o lună.”
În afară de teancurile de dosare și bibliorafturi
de tot felul, am mai observat acolo, în spațiul în care oamenii ăia munceau
(sau ce făceau ei) tavanul ud, pătat pe o suprafață mare, gata să le cadă în
cap. Deci sa recapitulăm: pentru contribuabili nu e un spațiu prietenos sau
măcar util. Și nici pentru angajații proprii... Ba chiar periculos. Cu ce cap
se amenajează / administrează asemenea spații??? Publice. Cam cum suntem noi și
angajații priviți de suntem invitați în asemenea spații? Care sunt cuvintele pe
care le caut? Bătaie de joc? Lipsă de respect? Desconsiderare?
Am insistat să mergem să vorbim cu un șef, ceva,
să ne spunem păsul, revolta... Am intrat într-un alt birou unde o doamnă care
s-a revendicat șefă tocmai arăta colegilor un cadou - nu știu dacă urma să-l
ofere sau îi fusese oferit. Măcar ea n-a încercat să apere Sistemul. Sau să
spună că e normal. Sau să dea vreun răspuns de orice fel. Altfel, amabilă. Și
dispusă să ne primească reclamația / sesizarea / plângerea. Și pentru asta,
ne-a oferit o coală de hârtie. Când am văzut că iar era de scris de mână, în
condiții absolut jenante, i-am tăiat-o scurt: ”Pe site se poate?”. De altfel,
de la început am vrut așa, pentru că eram convinsă că verbal o să mă vrăjească
cumva, or s-o dea cotită sau or să se ”scoată” în vreun fel... și vorba zboară.
Nici nu ieșisem pe ușă când doamnele deja la discuția pe care intrarea noastră
o întrerupsese brutal, despre cadoul-tablou care ajusese între timp și la
ultima femeie din birou, pentru a-și da și ea cu părerea: ”Hai că e misto!”
”Nu?”
Avertisment!
Cum până la intrarea banilor mai e cale lungă și
mai vreau și eu să mă exprim, e posibil să mai scriu episoade ale acestui
foileton. Pentru că în România nu te plictisești dacă ai treabă cu statul. Și
ai. Că n-ai cum altfel...
Comentarii
Trimiteți un comentariu