E
acel moment din an... După ce ne-am emoționat cu toții în prima zi de școală,
vine, inevitabil și inexorabil, și ultima zi din an. Când bilanțul chiar se
vede. Se vede în coronițele de pe capetele celor care.... care ce? Au învățat
mai bine? Mai mult? Mai eficient? Mai cu rezultate? Și... să mai întreb și CE
au învățat, sau o lăsăm așa?
Coronițe,
serbări și îndemnuri pe facebook de ”Faceți din copii performeri!”... Eu cred
ca suntem.... atâââât de greșiți! (Da, intenționat m-am exprimat așa.) Am copil
mic și am petrecut multe-multe ore recent la locuri de joacă. Am văzut cum
acționează-reacționează copiii mici, cei asupra cărora influența noastră, a
adulților, a societății e încă destul de mică, iar instincul... destul de în
largul lui manifestat. El, copilul mic, trebuie să aibă jucăria care-i place
și, mai ales, ACUM. Vă sună cunoscut? Fără să fi studiat asta (la vreo
universitate din Anglia, ca să dea bine ca știre) cred că pot să spun cu
destulă acuratețe că puiul de om e echipat ca să acționeze pentru binele lui
imediat, cu ignorarea (chiar spre XXXX) răului pe care îl provoacă celor din
jur. Ce facem noi, ca părinți (mă rog, cei care au puțină minte, nu toți) la
locul de joacă? Încercăm să educăm empatia, generozitatea, umanitate (”dă-i și
lui să se uite puțin la jucărie”). Pentru că da, ne naștem animale, echipate de
la mama natură să facem față provocărilor, dar numai prin educație devenim...
oameni. Cu tot ce înseamnă asta: respectul față de drepturile și libertățile
celuilalt, grija față de alții (mai puțin norocoși, sau echipați, sau
înzestați, sau...)... Sunt lucruri care se educă pentru a ne permite să
viețuim împreună. Pentru că, nu-i așa?, am zis că suntem ființe sociale after
all.
Dacă
lucrul ăsta este atât de evident, de ce ajungem apoi rapid în modulul de
exacerbare al individualității?
La
nici 2 luni de grădiniță, ieșind în parc cu fetița și colegii de grupă (de când
a venit căldura, prelungim programul de grădiniță în parc), o aud strigând în
timp ce alerga către tobogan ”Eu prima, eu prima!”. Era surprinzător pentru
mine să aud asta. Am vorbit cu ceilalți părinți de față și au confirmat și ei
că remarcaseră asemenea comportament competitiv la copii numai după intrarea la
grădiniță. Cumva, se pare, intrarea în colectivitate activează spiritul
competitiv. Nnu, nu am de gând să minimizez importanța educatoarelor în acest
caz, dar având ]n vedere ce spuneam mai devreme, mă întreb dacă e ”doar vina
lor”. Sau cumva mugurii acestui comportament sunt acolo și situația îi face să
înflorească acum. Sunt destule situații în viață (chiar și în aia de
”grădinar”) în care copiii simt că e mai bine pentru ei dacă ajung la ”resurse”
înaintea altora. Pentru că ei trăiesc sub imperiul lui AICI și ACUM.
Se
tot discută despre faptul că sistemul nostru de învățământ (de fapt, societatea
în întregime) tinde să accentueze pornirile astea individualiste. Personal cred
că ne-ar fi mai bine - atât la nivel individual, cât și la nivel de sociatate -
dacă am dezvolta la copii cu precădere atitudini / porniri de la polul opus:
empatie, înțelegere față de ceilalți, acceptare... Chiar nu cred că suntem (mai
ales în anumite medii, unde tocmai acolo aceste trăsături sunt manifestate cu
preponderență) în situația să nu avem loc unii de alții. Anulează ”teoria” mea
perfomanța, întrecerea talentelor? Nu cred, cred că cei care sunt ei ca fire competitivi
vor ”popula” zona asta oricum... Dacă nu e așa, nu avem de unde să știm, pentru
că nu ni se oferă ocazia să testăm teoria asta, nu? Avem, în schimb, inflație
în perioada asta de etalare a unor ocazii în care copiii să-și manifeste
spiritul competitiv - serbări și coronițe. Iar dacă n-au stofă de câștigător,
să sufere!!!
Cum
v-ar plăcea să fiți acum în locul copiilor la aceste serbări și festivități de
final de an? N-o să fiși toți premianți, nu? (Poate n-ați fost nici în
școală...) Ce sunt serbările, în fapt? Ocazia de a scoate copiii în fața
tuturor și de a arăta... cât sunt de buni, nu? (Buni la ce? La teatru? Adică
nici măcar despre actori nu avem pretenția să fie toți foarte buni, nu?)
Desigur, copiii mai dezinvolți nu au nici o problemă pe scenă, chiar le place
atenția care le este brusc acordată din partea atâtor adulți. Dar cei care se
simt inhibați de această expunere? (Și adulții au această problemă, deci de ce
nu am crede că o au și copiii?) Cu ei ce facem? Îi chinuim pentru ca în felul
ăsta să scape de trac? Pe bune? Credeți cu tărie că ăsta va fi efectul? Ba e
exact pe dos. Sunt printre noi foarte mulți adulți ”suferinzi” care au fost
cândva copii chinuiți de teoria că trebuie să confrunți exact lucrul care te
sperie așa... fără nici o protecție. Direct în plex! Vorbesc din calitatea de
copil aruncat în mare ca să învețe să înoate. Nu numai că nu am învățat - nici
atunci și nici cu alte ocazii când oameni binevoitori, dragi mie, au mai
încercat sa facă asta cu binișorul. Efectul a fost că nu mă simt în largul meu
în apă. Nici în barcă/vapor/feribot etc. Nici nu-mi place să ies în față la
propriu, deși am avut destule experiențe și ca adult... toate m-au chinuit. Da,
am supraviețuit. Dar de ce să-mi forțez capacitatea de supraviețuire artificial?
Nu sunt și așa destule provocări ”pe bune” în viață?
Sunt
împotriva serbărilor, mai ales la grădiniță. Cred că ele - așa cum se manifestă
la noi, cel puțin - au doar rostul de a gâdila orgoliul părinților. Da, sunt
curioasă ce învață copilul meu la grădiniță, mai ales că e la vârsta la care nu
povestește nimic, oricât aș ruga-o. Da, am fost super-emoționată la serbările
băiatului, care a fost ok atunci, dar oare cu cumva tocmai pentru că
educatoarea lui era chiar... mătușa lui? Plus că și lui i-a plăcut dintotdeauna
să fie în centrul atenției. La toate aceste serbări am asistat la o grămadă de
drame. Acum sunt convinsă că nu poate exista o serbare fără măcar un copil care
să plângă, să se piardă și să uite poezia, să rămână blocat în fața zecilor de perechi
de ochi de părinți care așteaptă ca el să performeze... Aș vrea să se scoată
acest obicei, să fie înlocuit cu ceva care chiar să-l facă pe copil - oricare
dintre ei, indiferent de talent - să simtă că (se) sărbătorește. O petrecere CU
și PENTRU copii (la care părinții aduc fursecuri, sucuri și muzică). Iar pentru
copiii talentați, care doresc să își arate priceperea, există pe piață o ofertă
bogată de cluburi de tot felul. În plus, ar trebui să se organizeze și la scoli
așa ceva - cluburi de teatru (sunt foarte rare acum) la care să participe cine
vrea și cine poate. N-ar fi mai corect așa? Față de copii, zic...
Pe
bune acum... dincolo de nostalgia după propria noastră copilărie și de mândria
pe care o simțim când reflectoarele sunt pe odrasla noastră, dacă ar fi să
priviți strict-strict din perspectiva copilului (nu doar din dotare, că poate
v-ați ”nimerit” părintele unui viitor artist) ați mai vrea serbări pentru
toată lumea? Pe copilul propriu l-ați întrebat dacă e încântat să participe la
serbare? Nu vreau să pornesc vreo campanie, au făcut-o alții înaintea mea și eu
am semnat. Iar acum... dau din gură pentru că încă mai sunt conectată la
realitatrea asta și mă afectează.
Ceea
ce ar trebui să se schimbe practic este perspectiva asupra evenimentului:
merită sărbătorit finalul anului școlar, eforturile pe care copiii noști le-au
depus de-a lungul acestuia. Atât. Și asta ar însermna să dăm prilej să se
bucure toți copiii. Nu doar cei talentați sau cărora le place să fie în centrul
atenției. Și, mai ales, nu doar cei care au luat doar FB sau note de 10 și acum
sunt fericiții posesori de coronițe. Cât au învățat (și cum și ce - dar nu fac
discuția asta acum) s-a ”marcat” deja cu notă, când a fost momentul. S-a
încheiat și media și, aș zice, subiectul în întregime. Gata! Ajunge cu
clasamentele! Măcar la distracție să lăsăm competitivitatea deoparte.
Tare
mult mi-aș dori să se schimbe lucrurile atât de dramatic în învățământ încât
copilul să ajungă să ”concureze” cu adevăratul său competitor: el însuși! Să-și
dorească să facă mai mult doar pentru că propriul lui progres îi face bine lui
însuși. Iar pe ceilalți să învețe să-i aprecieze pentru ceea ce sunt ei, nu
pentru notele din catalog, să-i ajute când au nevoie, nu când acest lucru dă
bine sau îi aduce lui vreun alt beneficiu, să cedeze atunci când altul are mai
multă nevoie de a câștiga.
Mă
uit la fiică-mea cum își dă brânci cu prietena ei, fără de care altfel nici nu
s-ar distra atât de bine la locul de joacă, ca să fie ”prima”. Prima pe
topogan. Și în afară de faptul că se pot lovi oricare dintre ele, ce câștigă?
Dreptul ca, după ce câștigă întâietatea și se dă pe topogan, să ajungă la
scară, din nou, în spatele acesteia... Acum prietena ei e ”prima” și ea nu-și
dă seama. Așa cum nici unul dintre noi nu ne dăm seama de cât de stupidă e
alergătura asta după ”a fi primul”. Și, când ajungi primul, ești fericit? Chiar
și când vezi că, de fapt, niciodată nu ești primul, că mereu e altul înaintea
ta? Sau când vezi că, de fapt, asta nu te face mai... iubit? Pentru că - să fim
cinstiți! - iubirea e cea după care alergăm mereu, chiar dacă nu ne dăm
seama...
PS: Am scris acest articol ÎNAINTE de serbarea
fetiței mele (3 ani și aproape jumătate). Ce s-a întâmplat la serbare? În afară
de ea (v-am spus că e foarte dezinvoltă și dornică să se dea în spectacol, deci
nu la ea se referă articolul) și un coleg mai mic, toți s-au smiorcăit (unii
chiar plâns pe bune) și n-au vrut să se dezlipească de lângă mame. (Pentru că
acolo se simțeau în siguranță bla-bla...) În condițiile în care doamnele sunt
foarte blânde de fel și de 8 martie copiii au avut o activitate la clasa care a
inclus și intonarea unui cântec pentru mame, în fața clasei. Atunci o singură
fetiță a plâns și a refuzat să ”colaboreze”. Să nu ziceți acum că am dat peste
o clasă de miorlăiți, da? În următoarea zi de grădi, educatoarea i-a mulțumit
fetei mele că ”a salvat serbarea”. Ce înseamnă asta? Nu cumva exact ce spuneam
în articol, și anume că serbarea este un eveniment cu copii, dar PENTRU adulți,
deopotrivă părinți și educatoare? Ba exact asta înseamnă! Oricât de mult aș
aprecia educatoarea pentru toate celelalte lucruri pe care le-a făcut pentru
fata mea... Eu dovezile că-și face treaba le-am avut zi de zi și nu-mi trebuia
mai mult.
Comentarii
Trimiteți un comentariu