Cioburile....
o eternă provocare. Acest articol îl scriu doar ca să mă laud. Că mi-am luat
cioburi: un set de pahare. Banal, dar cu potențial. O să înțelegeți mai bine
după ce citiți...
Rămăsesem
fără pahare. Parcă mai acum aveam bucătăria plină de pahare colorate primite la
meniurile de la Mac... Băieții noștri erau foarte ”strângători”. Zilele trecute
a venit o prietenă în vizită mi-am dat seama că n-am în ce pune sucul cu care
doream să o servesc. În mod curent, noi folosim căni, mai ales de când avem
copil mic.... iar cele de plastic sunt și mai... bune. (Și căni am!!!) Nici vin
n-am mai băut de ceva vreme, căci mă simt prea obosită seara și sticla din
frigider nu reușește să mă mai atragă. Mai ales după ultima experiență cu
fetele în oraș când am vrut să sărbătoresc cu Aperol (first time) și m-am
amețit ca un veritabil începător și am uitat să-l plătesc... Adică regres clar
(și total) pe domeniul ăsta! Cât despre băieți... ei beau bere din sticlă, deci
și de-alea aș avea, dacă le-aș strânge. Așadar... vă mai miră că n-am simțit
când s-au împuținat până la aproape extincție paharele din casa mea?
Confruntată,
așadar, cu cruda realitate a dispariției paharelor, am făcut o vizită raionului
de cioburi din supermarket. Mi-era dor! Eram ca fi-mea la raionul de jucării.
Îmi trebuiau, brusc, de toate. Inclusiv bolul de salată in formă de inimioară
și de trei dimensiuni.
Bun,
le-am luat. Acum... unde le punem? Pentru că, vorba soțului meu: ”trăim într-o
casă de pitici”. A urmat veșnica noastră hârâială pe tema cioburilor, că la
asta am vrut să ajung. Ca să punem paharele în dulap, trebuie să renunțăm la
unele dintre căni. Adică să le depozităm temporar în debara. CARE să fie alea?
Aia nu, e primită de la o fostă colaboratoare și e cana mea de bază. Nici aia.
Știu, nu o folosesc, dar e prea drăguță! Nu, nici cea cu care formează un set,
pentru că ăsta e rostul setului: să fie împreună. Ceee? Cana mea maxi să o pui
în debara? Știu, nu mai are coadă și n-o mai folosesc (nu din lipsa cozii). Dar
de ce nu mai are coadă? A căzut. Și a rezistat, nu? Ăsta e un semn. Semnul că
trebuie să rămână, e o cană bună, rezistentă, de încredere... Cana aia mică?
Păi de ce s-o pui în debara? E așa de mică... tocmai de ea te-ai încurcat? Dar
cana lui fiu-tău? Știu, e primită cadou la 16 ani, dar n-o folosește. În debara
s-ar păstra mai bine, zău.
Ați
înțeles ideea, nu? Nu pot să mă despart de cioburi. În fiecare anotimp dau saci
de haine, jucării, orice... dar nu pot să renunț la cioburi. Nu, nu sunt vreo
colecționară ciudată. Nu cheltuiesc averi pe porțelanuri fine. Nici nu cred că
ce am eu are vreo frumusețe sau însemnătate aparte... Cioburile mele sunt
absolut banale și mi-e și mie greu, confruntată cu această adicție, să o
explic. Mi-a fost greu și s-o accept, dar dovezile erau prea clare...
Am
venit în București cu o geantă de boarfe. Cât să pun pe mine la facultate.
Inițial am stat în gazdă.... vreo 2 săptămâni, așa. Apoi pe unde am putut să mă
aciuez. Numai de cioburi nu aveam eu nevoie când mă trezeam că trebuie s-o iau
din loc. Cum vă spuneam: o geantă de haine, atât! Și oricum, și din alea am
pierdut în peregrinările mele. Mă rog, ce am pierdut nu chiar haine, ci
plapumă, pernă... Tocmai pentru că nu le puteam căra cu mine. Le-am lăsat în
București când am plecat de 1 Decembrie acasă și nu le-am mai găsit... (și nu
pentru că le-am lăsat în stradă...) Dar asta e o altă poveste...
Multă
vreme ”averea” mea a trebuit să încapă într-o geantă. Apoi l-am cunoscut pe el,
viitorul fost, care - ca orice bărbat care intră în viața unei femei - a
declanșat în mine nevoie de cuibăreală. Nu de a mă cuibări, ci de a pregăti
cuib. Pentru noi. Dar tot pribegi eram, neavând deloc noroc la o chirie care să
tină mai mult de un an, maxim doi. Deci în continuare ”averea” trebuia să
rămână la dimensiuni care să permită cărarea ei rapid între două locații
diferite (uneori atââât de îndepărtate una de cealaltă!). Eu aveam de acasă,
din setul familiei din care proveneam, o lingură, o furculită și un cuțit (de
friptură, da, că nu m-a lăsat inima să nu iau din fiecare câte un exemplar). El
(tot din provincie fiind) avea lenjerie de pat cu desene animate si prosoape pe
care scria ”friendship”. Cum mai primeam mâncare de acasă în cutii sau borcane,
se cheamă că n-aveam, practic, nevoie de farfurii. Sau tigăi. Foloseam ce
găseam în locația respectivă. Și au fost, de fiecare dată, strictul necesar.
Doar
că la un moment dat am decis că trăiam într-un loc ce era destul de ”cuib” ca
să primească vizita unei prietene din provincie. Atunci am simțit prima dată
nevoia să cumpăr măcar farfurii, pentru că avem câteva și de toate formele.
M-am oprit, în drum spre casă, în piața Matache (fostă). Am fost atât de
încântată de cât de colorate erau, încât nu m-am putut decide la o singură
culoare și am luat 3 culori. 3 farfurii - pentru noi doi și prietenă. Fiecare
leuț era prețios pe vremea aia (parcă numai pe vremea aia!!!), așa că am luat
fix pe număr. Și 3 boluri pentru ciorbă. Tot 3 culori și alea... Era amuzant!
Anii
au trecut, a apărut băiatul, a dispărut bărbatul... iar eu am rămas fidelă
farfuriilor de culori diferite.
Apoi
am întemeiat o nouă familie. Dacă la prima încercare a fost simplu, pentru că
nici unul din nou nu avea mare lucru, de data asta s-a dovedit a fi mai complicat.
Fiecare aveam o familie (orice ar spune Coaliția lu pește prăjit) cu tot ce
presupune asta. Inclusiv, deci, cioburi.
Soțul
avea un set cumpărat de el în prima zi când a rămas singur cu băieții și a fost
pus în situația să se descurce. Nu se putea despărți de ele, era ceva cu
semnificație pentru el. În plus, venea dintr-un apartament închiriat. Unde să
le lase? Eu, în schimb, lăsându-mi apartamentul meu (pentru ăsta ”de pitici”),
puteam lăsa și vesela în el. Ne-a salvat (am crezut eu) sora mea, care ne-a
făcut cadou un set nou-nout, de sticlă. Frumos colorat, chiar îmi place. Nu și
soțului, pentru că ”nu se lipește folia de ele” (folia cu care acoperea
farfuriile cu mâncare lăsate pentru copii în frigider). Iar mie nu-mi plac ale
lui, pentru că au marginile foarte late, iar mâncarea trebuie să stea
”înghesuită” într-un fel de bol care se formeaza la mijloc. Deci sunt cam de
ciorbă. Bolurile mi le-a spart fie-mea acu vreun an. 4 dintr-un foc. Am luat
altele, dar de fapt le-a cumpărat soțul și, deși sunt la fel, sunt... ”altfel”.
În capul meu! Da, fiecare ține cu cioburile lui.
Să
vă mai spun cu tigăile? Cea mai gravă acuză pe care i-o aduc soțului e legată
de o tigaie. Mi-a distrus-o! Zău! Nu era o tigaie de suflet (ei, nu!!!), dar
era foarte utilă. Și, întâmplător, nimic n-o poate înlocui. Știuuu, nu sunt eu
zâna-gospodină (nici pe departe... nici una, nici cealaltă), dar... tigaia aia
era de mare angajament. Povestea ei a început când am rămas singură cu băiatul
și o tigaie uriașă. Pentru un ou ochi (chiar și două) era enormă. Era de
teflon, fusese cândva o mare investiție pentru ”cuib”. Dar acum era greu de
utilizat și necesita o cantitate de ulei pe care apoi o aruncam (și cu banii o
duceam foarte-foarte rău). Așa că am cumpărat o tigăiță minusculă și ordinară,
de aluminiu. Fix ce-mi trebuia. Când l-am cunoscut pe soțul meu, mare maestru
bucătar (aspirant), îi plăcea să folosească la greu tigăile. El avea două.
Amândouă, însă, erau bombate la mijloc, astfel că uleiul era mereu pe margine,
iar ce apuca în mijloc era în pericol de a se arde. În pericol, doar, pentru că
el era de veghe. Dar nu înțelegeam de ce erau așa bombate... Cum ați înțeles
deja, tigăile mele au venit cu mine în noul cuib. Și au suferit foarte curând
aceeași transformare-deformare: s-au bombat la centru. Mai ales cea mică. Plus
că brusc ouăle se lipeau, ceea ce nu se întâmpla înainte. A trebuit să renunțăm
la ea. Și să luăm alta (care pare să moștenească aceeași boală). Dar în
sufletul meu, ea a rămas...
Bună,
sunt Ela și țin la cioburile mele! Și am scris articolul ca să mă laud că mi-am
luat pahare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu