Domnișoară... din nou

Am ieșit la poartă, să o întâmpin pe mama, care venea încărcată cu sarsanale ”de la oraș”. Astă-iarnă când am făcut același lucru, la aceeași oră, era întuneric beznă. Dar acum era lumină multă. Și căldură... Încă nu trecuse focul zilei de vară, se simțea în aerul pe care-l respirai și în hainele care-ți frigeau pielea. Vecinul de peste drum primise, însă, niște bușteni încă din seara anterioară. Prea târziu să-i mai poată rezolva pe loc. De dimineață se apucase de lucru devreme, auzisem drujba, dar nu a durat mult perioada cât puteai să mai miști ceva sub soarele arzător și s-a oprit. Acum, în răcoarea serii (e doar o expresie, la ora 6,30 în mijlocul verii e încă fierbinte) încerca să mai prindă niște momente bune de muncă, înainte de a se lăsa întunericul. Se lupta din greu cu ei: să-i taie acolo pe șanț, să-i care apoi în curte... L-am salutat și mi-a răspuns: ”Bună ziua, domnișoară!”.

Îl știu dintotdeauna, aproape neschimbat. Cu părul alb (albit de tânăr) și dornic de vorbă și de glume chiar și cu copiii. Când eram mică, ieșeam pe șanț la el, împreună cu ceilalți copii din zonă. Șanțul lui era mai puțin adânc și mai puțin abrupt. Nu știu cât de bun era, deci, pentru scopul pentru care fusese proiectat (de a canaliza apa de ploaie), dar era foarte potrivit pentru joaca noastră. În plus, avea vecinul și bancă la poartă. Umbrită. Dar mai ales, avea 3 copii - de toate vârstele și sexele, deci acoperea o plajă mare de preferințe de joacă în rândul generației foarte tinere din împrejurimi. Era un om blând cu noi, copiii. Ne băga în seamă, ne ajuta la joacă (dacă aveam nevoie să confecționăm ceva), ne lăsa să facem din șanțul lui maidanul nostru de joacă, nederanjându-l, ca pe alții, hărmălaia creată.

Fata lui e mai mare decât mine cu vreo 3 ani, dar asta nu ne-a împiedicat să ne înțelegem foarte bine cândva. Era și ea amuzantă, cred că nu putea fi altfel cu așa un tată. Stateam cu orele de vorbă pe banca lor, bârfind tot ce mișca la orele la care, totuși, nimic nu prea mai mișca în sat, sub soarele care ardea puternic. Oamenii se retrăgeau în case să se odihnească după o dimineață de muncă aspră la câmp, dar noi nu puteam dormi. Iar când stocul de cărți de citit cu care mă căram de la oraș se termina, era dramatic să nu ai ce să faci și, mai ales, cu cine. Ceva ani mai târziu am găsit loco surse alternative de lecturi de vacanță, lucky me! Pe atunci Nuța deja se mutase în alt oraș, departe...

În tot acest timp, de când mă știu eu acolo, în vacanță la bunici și, în consecință, de când îl știu pe el, pe nea Gheorghe, așa a vorbit mereu cu mine: ”Bună ziua, domnișoară! Ce mai faci, domnișoară?” Când ești copil, un om mare care te bagă în seamă deja e o chestie. Dacă-ți mai spune și ”domnișoară” când încă nici tu însăți nu ești sigură ce sex ai (mai ales după comportament!), așa ceva capătă multă însemnătate și nu ai cum să uiți. Sună important, îți dă greutate...

Nici acum n-a trecut neobservată vorba lui. Am tresărit și am zâmbit tuturor dăților în care acest om cu părul alb mi-a spus ”domnișoară”, tuturor amintirilor din jurul lui și al fetei lui și, de fapt, tuturor amintirilor mele legate de locul ăla, de copilăria mea.

”Scuză-mă, ți-am zis domnișoară, din obișnuință!” Parcă-mi auzise gândurile și-mi citise zâmbetul...

Am rîs: ”Nici o problemă, mă face să mă simt domnișoară din nou. E bine.”

Am râs împreună. Am râs, cred, amintirilor noastre comune, jocului în șanțul lor larg, cu copiii lui care erau atunci copii și ei.