A început iar școala!

Încerc să nu fac mare caz. Nici n-am ce caz să fac. Sigur că mă ia cu dureri de stomac (acolo s-au dus, da, nervii mei) și n-ar cum să nu te ia dacă ai copil sau măcar ai fost copil în România. Că nu știu la alții cum e...

La noi în țărișoară, în clasa a 8-a, lucrurile se prezintă cam așa (ca să fiu sinceră, e o manieră simpliuficată față de acum câțiva ani, deci se cheamă că merit să respir puțin.... doar puțin, până o iau de la capăt cu fi-mea):

De câțiva ani evit buluceala de cumpărături de școală. Iau haine copilului când are nevoie (nu când începe școala sau la alte termene impuse de alții) și evit ca nevoia asta să apară în weekendul de dinainte de începerea școlii. Cum evit? Cu un simplu: ”Nu acum!”. Mă ajută și angajatorul, care îmi virează banii de salariu la o dată ulterioară celei de începere a școlii. Deci alergătura se amână la o dată care va fi anunțată ulterior. Știu, înțelept (pentru buget, adică) ar fi să consult cataloage și oferte, să caut promoții, reduceri etc. Dar atunci când acestea au loc, eu n-am bani. Deci scutesc alergătura. Și plătesc. Pentru că de asta suntem buni! Mai ales eu, vă zic...

Cel puțin în zilele noastre (adică ale lui, ale copilului) nu se mai pune problema de uniformă! Căci atunci când s-a pus, n-a fost ușor. De exemplu, îmi amintesc când a trecut fiu-meu în clasa a doua... s-a anunțat că va fi făcută o uniformă a școlii, cu o anumită linie, culoare, care va fi comunicată ulterior, la ședințele cu părinții. Eu, cel puțin, zvonul ăsta l-am prins. Cum de unde? De la secretariat. Însă alți părinți au prins un altul (spuneau că și ei tot de la secretariat): cum că să cumpere uniformă școlară din comerț. Au cumpărat oamenii. A ieșit iureș la ședință. S-a renunțat la ideile inovatoare. Huh! Când eram eu la școală, nu aveai de ales. Măcar era o cheltuială așteptată, bugetabilă. Nu zic că era mai bine atunci, noooo. Doar că acum e cam mare bulibășala (și la toate nivelele). Și chiar dacă la un moment dat se reușește a se lua o decizie (și e valabil nu doar în domeniul ăsta), e comunicată atât de prost (sau deloc), încât i se anulează valoarea, oricare ar fi ea.

Dar să revin la ”aprovizionarea pentru școală”. Nici caiete n-am luat. Păi de care? Nu știm până nu se face ședință, până nu se exprimă fiecare profesor în parte. Câte, de care, cu câte pagini, liniate sau nu, cu coperți sau whatever... Poate nu știați, dar unul dintre efectele ”liberalizării” pieței manualelor este că acestea au cele mai diverse dimensiuni iar ca părințe (sau copil), ca să le poți cumpăra coperți potrivite, cel mai indicat e să te duci cu ele la librărie și să le cumperi ca pe haine, ”pe probatelea”. Sau dacă nu, faceți colecție acasă de coperți care nu se potrivesc la nimic din tot ce e pe biroul copilului.

Despre ghiozdan am aflat că mai merge, e încă funcțional, dar ar fi bine să fie schimbat. Adică socialmente vorbind, s-a depășit vârsta la care să mergi la școală cu ghiozdan în culorile echipei favorite de fotbal, ”nu e pe bines”. So, bătrânelul barcelonez va fi scos la pensie înainte de vreme. Când? Cât mai curând. Câââând, mama? La salar. Până atunci să meargă pe burtă. Ghiozdanul, zic.

Cea mai mare provocare pentru prima zi la clasa a 8-a rămâne, însă, ținuta. Primesc mesaj de la copil: ”Să merg în cămașă la deschidere?”. Sigur că am mai avut discuția asta acum câteva zile. Răspund sec: ”Da”. Răspunsul lui: ”Ce sigură ești!” - înțelegeți acum că am mai avut discuția asta, da? Doar că se pare că avem păreri diferite. Nu înțeleg rezistența, ezitarea lui în fața acestui fapt de necontestat (pe care l-am argumentat atunci foarte inteligent: ”Măcar în prima zi!”), dar eu sunt la serviciu, cu nasul în mail-uri, iar el ar fi avut posibilitatea să discute subiectul cu un părinte mai focusat ieri toată ziua. Deci mă scuzați... ”Să iau pantaloni lungi la cămasă?” Mă uit la ceas și văd că încă mai are timp de dileme. Încerc să rămân cool când răspund, tot sec și simplu: ”Da.” Și îmi imaginez, preț de câteva secunde, cum ar fi să-i spun că poate să ia pantaloni scurți... El cu mărarul la vedere când toată profesorimea și părințimea (care încă-și ține de mână - la figurat - copilul) și-a pus toată noaptea bigudiurile, și-a vopsit proaspăt și festiv unghiile, de dimineață și-a pus ținută de gală și bijuterii sclipicioase ca să se vadă ca are! Am avut dreptate... a venit și întrebarea despre flori. Mai sunt 20 de minute și eu trebui să-i și argumentez de ce zic ce zic. Pentru că la 14 ani nu mai ia de bun tot ce spui, ci supune totul gândirii critice. Da, fix acum și-a găsit! Oare ajunge la timp la deschidere? Adevărul e că... anul se deschide oricum, cu sau fără el...

Dincolo de aceste prosteli de început de an, rămân, însă, marile emoții legate de școala românească de azi: încotro? cât de jos mai pot fi coborâte standardele? cât de tare trebuie să ne mai doară pe toți prostia individuală promovată la rang de valoare? când vor fi apreciați cei care știu, vor și pot să facă lucrurile să meargă? cât de departe vom fi artuncați de lumea civilizată, cu avantajele și dezavantajele pe care ea le implică? de ce încă tăcem? de ce încă îndurăm, de la copil la părinte la profesor, badjocura asta cu înflorituri? de ce susținem că e bine așa, că elevii trebuie căliți pentru viața, badjocorindu-le personalitatea și insuflându-le credința că tupeul, hoția și nesimțirea asigură un trai bun, iar nu munca cinstită? unde ne-am pierdut omenia? când ne vom trezi?

Copilul meu începe un an important - în sensul că la final îl așteaptă un examen hotărâtor cumva, măcar pentru direcția în care o va lua pentru încă 4 ani după aceea - și ceea  ce se întâmplă în sistem e deplorabil: școlile încă mai cad pe copii și se aude că cele mai multe nu au aviz ISU (probabil de aceea se cheamă preoți la sfințit, că numai cu ajutorul Celui-de-sus mai pot scăpa copiii cu viață), încă sunt copii care nu au condiții decente de viață și învățătură în multe localități, dar unde mai pui că și în buricul târgului școlile cad pe copii, iar manuale nu sunt pentru clasa a 5-a. În schimb avem manual unic, o invenție de care ministrul agramat e foarte mândru... Și multi, mulți prosti. Și sunt așa de evidenți, că nu mai trebuie să detaliez...

Doresc tuturor elevilor un singur lucru - așa cum îi tot explic copilului meu mare că îmi doresc pentru el: să aibă forța interioară de a face față sistemului! Pentru alte vise ”frumoase”, serios, adresați-vă în altă parte!