Am
fost în primele rânduri ale Tranziției - așa s-a numit nebunia pe care o trăiam
(și care nu s-a terminat... pentru că încă nu am ajuns nicăieri) și al cărei
merit principal era faptul că se putea orice și, deci, nimic nu mai era
predictibil. Astfel, nu numai că mi-am putut cumpăra o bluză de voal mov din
banii (500 de lei) pe care mama îi pusese la CEC pentru loteria cu mașini, dar
cea mai mare zăpăceală a vieții mele am trăit-o la școală: dintr-o singură
clasă de ”pedagogic”, ne-am trezit două, în urma unei mici greve cu scandal a
părinților de la clasa B (prima de ”textil”, în urma examenului de admitere
organizat, de altfel, corect), ni s-au comprimat 3 ani de fizică și chimie de
liceu într-unul pentru după clasa a 10-a s-au scos de tot, a dispărut treapta a
doua (asta a fost singura chestie care a picat bine, de fapt) șiiiiiii a apărut
al cincilea an de liceu. În toți acești ani, am făcut practică la clasele 1-4,
atât în școala noastră, cât și în scoli din jurul orașului, la simultan 2
(adică două clase într-una; erau cuplate a-ntâia cu a treia și a doua cu a
patra. Când am ieșit pe post, aveam, la școala în care eram singură, 4 clase
într-una!). Nu doar practică, am studiat și metodici! Și alte chestii specifice
(psihologie, pedagogie, psihopedagogie etc.). În clasa a 12-a, însă, s-a înființat
în oraș o instituție care pregătea ”institutori”, adică erau exact ca și
învățătorii (priviți, angajați și remunerați), doar că numai după 2 ani de
studiu cu profesori care veneau (când veneau) din alte orașe iar practică
făceau foarte puțină spre deloc (și doar asistență, nu predare). De unde știu
asta? Pentru că prima mea iubire - pe vremea aia în mare ardere - a urmat
aceste cursuri. Eram plină de spume ȘI îndrăgostită, deh! Dar să revin....
Când
am venit la facultate am participat la prima grevă, a studenților. Nu-mi mai
amintesc motivul, doar frustrarea. Atunci a început... Am fost frustrată de cât
de puțin s-au mobilizat - nu doar studenții, ci întreg sistemul. Au dus-o în
ridicol. Pe ea, pe grevă. Și așa au tot făcut de atunci încoace. Iar frustrarea
mea de atunci încoace se tot mărește. (A ajuns acum la mărimea la care simt că
o să-mi pocnească și-o s-o iau pe câmpii.)
Tot
ce mi-am dorit în viața asta a fost o grevă sănătoasă în învățământ! Te
gândești ca prostul: sunt oameni cu carte, înțeleg ce se întâmplă, au demnitate
și țin la ea, nu pot accepta bătaia de joc a conducerilor care s-au succedat pe
la minister cu tot felul de idei crețe. Guess what? Au fost câteva amenințări
firave cu înghețarea anului școlar, din câte îmi amintesc, apoi au zis că sare
țara în aer și că nu se poate. Liderii lor sindicali au ieșit împreună cu
reprezentanții ministerului la o țigară și un post călduț în aparat și... gata!
(Păi mai știți ce era ministrul actual cu ceva vreme în urmă???) S-a fâsâit
treaba! Oamenii s-au speriat că au venit zvonuri de la inspectorate că îi dau
afară, că se taie 50 de lei la salar și altele d-astea. Ne-am văzut mai departe
de ale noastre și noi, părinții, și ei, profesorii. Da, au dus-o din ce în ce
mai prost. Banii și prestigiul lor au scăzut incredibil de mult și ne-am uitat
cu toții la acest dezastru și atât. Iar copiii? Păi cine a mirosit că e groasă
a suplimentat cu meditații orbește, cine nu... asta e, cineva trebuie să dea și
cu mătura. Dar asta a rămas doar așa, o vorbă, pentru că cei care nu sunt în
primele rânduri ale învățăturii nu înseamnă, în societatea noastră, că sunt în
primele rânduri ale muncii de jos. Sau ale muncii în general.
O
grevă serioasă n-au fost în stare să facă! Să înghețe anul măcar o dată! Aș fi
fost de acord și mă întreb cine nu ar fi fost, pentru că miza a fost, de
fiecare dată, serioasă. Banii lor (ai profesorilor), condițiile lor de muncă
(implicit, de învățătură pentru copiii noștri), calitatea actului didactic...
toate ne afectau și pe noi, părinții. Dar în primul rând pe profesori. N-au
făcut. S-au speriat mult, mult prea ușor de fiecare dată.
În
sistemul de sănătate - fix aceeași fază. Medicii nu erau și ei printre primii
afectați de dezinfectantele diluate? De mizeria din spitale? Nu vorbim chiar
despre locul lor de muncă? Acum.... când doi medici s-au săturat să tacă și
și-au asumat ce urmează, se furișează și alții pe la uși șoptind ”Spuneți tot,
băieți! Spuneți tot!”. Din nou - niște oameni super-titrați, super-deștepți,
super-îndreptățiți să-și ceară drepturile și, mai ales, niște oameni care au
grijă la propriu de noi toți, ceilalți....
Revin
la sistemul de învățământ (după ce mă mai rog o dată la Dumnezeu să mă ție
sănătoasă, să nu ajung în vreun spital din România - eu sau ai mei!)... Acum e
mai rău ca niciodată! Așa o simt eu, din papucii de părinte, dar și de persoană
permanent interesată și afectată (chiar dacă numai colateral) de ceea ce se
întâmplă în sistem. Încerc să-i înțeleg pe profesori, pe cuvânt. Dar lipsa lor
de responsabilizare nu mai pot s-o suport.
De
ce să se revolte?
- Pentru că banii și condițiile de muncă decente LE MERITĂ!
- Pentru că bătaia de joc din partea celor care îi conduc NU O MERITĂ.
- Pentru că, deși cred că acum pot să îndure bătaia de joc și condițiile proaste de viață și de muncă, va fi tot mai rău. Vorbesc despre faptul că ei vor avea tot mai puțini bani, pensia va fi din ce în ce mai mică (pentru că cei care îi conduc au înțeles foarte bine că ei sunt dispuși să îndure multe, așa că îi vor călări în continuare), iar cei care le vor plăti pensia.... ei văd cine sunt? Le place? Au ei încredere că acești copii care nu pot lua un bacalaureat la standarde atât de mici cât sunt acum vor munci vreodată ca ei să ia pensie?
- Pentru că au și ei copii, care vor trăi într-o țară care va fi condusă tot de hoți și imbecili și, astfel, copiii lor vor avea și ei o viață de rahat - garantat!
- Pentru că decât să trăiești așa, cu un salariu mizer, într-o lume mică cu o scară a valorilor răsturnată, obligați să facă lucruri sub demnitatea lor, badjocoriți pe față nu doar de niște imbecili cu funcții, ci chiar și de copiii pe care pretind că îi educă (deși cred că nici pretenția nu mai e).... mai bine își iau un petec de pământ și cresc legume bio.
Sunt
sigură că la toate acestea fiecare dintre profesorii care au rămas, în sufletul
lor, fideli meseriei și menirii lor, mai pot adăuga o grămadă de alte motive:
un coleg (sau mai mulți) care ia salariu de merit în locul lor, deși nu au nici
un merit, un director abuziv care crede că școala e moșia lu' tac-su, un
inspector cu pile care a ajuns în funcție deși a picat de 3 ori examenul, un
întreg aparat de funcționari la minister care habar n-au cu ce se mănâncă
meseria, dar hotărăsc zi de zi soarta lor, părinți și copii care-i desconsideră
pe față, oameni de nimic care le flutură zi de zi pe sub nas averi obținute în
mod misterios, mașini scumpe și vacante exotice, ceea ce ei nu vor putea avea
niciodată din salariul pentru care trudesc. Ca să nu mai zic de ministrul
agramat și ideile lui ”revoluționare”. Și-atunci? Ce mai stați???
Mă
revoltă faptul că în viața mea am văzut guverne care au cedat când o mână de
angajați la metrou au blocat un oraș. Capitala, da, dar tot un oraș este. 4
milioane de locuitori, să zicem, deși nu toți 4 milioane folosesc metroul. Și
toți s-au speriat că s-a blocat orașul. Cum ar fi să se blocheze întreaga țară?
Vă dați seama? Voi, domnilor profesori, chiar nu vă dați seama ce forță aveți?
De ce nu vreți s-o folosiți? De ce vă e așa de frică? Ce pot să vă facă?
Comentarii
Trimiteți un comentariu