Dacă
vedeți cumva pe stradă un domn despre care ați putea să spuneți că e un tip
bine, serios, un om în toată firea, dar pe ale cărui haine sclipesc minuscule
steluțe roz, atunci vreau să știți că aveți motive să-l admirați. Nu știți de
ce? Vă zic eu:
-
pentru că nu se teme să meargă pe stradă cu hainele sclipind discret în roz,
chiar dacă are părul cărunt și titlul de doctor în științe. Nimic nu poate
știrbi ce este el, iar dacă știi atât de clar cine ești nu are cum să-ți pese
că treci prin viață purtând sclipici roz pe haine... pentru că:
-
sclipiciul a ajuns pe hainele lui când și le-a pus la spălat dimpreună cu
pantalonii puștoaicei de aproape 4 ani care-l strigă cu atâta duioșie (e drept,
nu întotdeauna se simte asta în vocea ei) prin casă: ”Tatiiii!” Și dacă nu s-a
gândit că sclipiciul ar putea să se împrăștie, ce? Măcar n-a așteptat pe nimeni
să-i pună hainele (lui și ale copilului) la spălat! Și, în plus,
-
pantalonii fiică-sii... chiar el i-a cumpărat, așa că trebuie să ”suporte” până
la capăt consecințele faptelor sale. Da, se apropia serbarea de Halloween și
fi-sa a vrut costum de schelet. Și omul s-a conformat: a bătut magazinele din
Orhideea să-i găsească copilului scheletul visat. Și era roz și sclipicios,
deci foarte bun. Confirmarea a avut-o imediat ce a ajuns acasă. Ce? Trebuia
să-i ia fetiței costum de Minnie? Sau de Daisy? Nu s-ar fi potrivit,
credeți-mă! În plus, cerința era... nenegociabilă.
Am
și eu merite, nu zic. Eu am realizat machiajul. Și se pare că a fost reușit, de
vreme ce și unul dintre frați și femeia de la curațenie s-au speriet pe bune că
”are copilul ceva”. Nornal că are: față (și haine) de schelet!
Ah...
și am mai făcut ceva, ceva mult mai important: m-am măritat cu omu' ăsta și am
făcut-o, împreună, pe schelețică!
Comentarii
Trimiteți un comentariu