AMR
2 zile până la prima serbare de Crăciun. N-avem emoții, am mai prins o serbare
- cea de final de an, de astă-vară - și am văzut că fie-mea e beton. Probabil
că avem încă o artistă în familie. Nu are trac, ba chiar îi place pe scenă, în
centrul atenției. Mai mult, fiind acolo, nu profită ca să se prostească, ci își
face rolul cu devotament față de profesie (vă zic, fără falsă modestie sau
laudă de sine: e în familie! Am mai văzut asta). Așa că n-am emoții. Oricum
n-aș avea, căci părerea mea, cum spuneam într-un alt articol, e că serbările
sunt prilejuri pentru părinți și cadre didactice să se dea mari, nu au nimic
de-a face cu copilul, cu ce poate el să facă și, mai ales, cu ce vrea el să
facă. A mea, încă, vrea să facă asta. Așa că o las. I-am făcut și fustiță tutu pentru
asta. Soră-mii nu i-ar veni să creadă dacă ar ști că m-am dus după material,
m-am uitat la tutoriale, am tăiat, cusut și înnodat până mi-a venit rău. Ea,
sora mea, s-o ocupat de primul - de tot de ținea de grădiniță. Doar e domeniul
ei! Acum am luat situația în propriile mâini. Cum se spune: la următorul o să
fiu chiar expertă! ;)
Dar
să revin la Moș Crăciun și la serbare. Eu sunt relaxată, dar educatoarele sunt
foarte surescitate. Obosite, epuizate, copleșite de emoții. ”Cum o să iasă? Or
să-și spună rolurile? Or să plângă?” Doamne, mai au puțin și o iau razna! Și nu
doar ele... Și părinții, se pare...
Cu 2
zile înainte de serbare, soțul duce copilul la grădiniță și acolo întâlnește o
altă mămică - nimic neobișnuit până aici. Fiecare cu ai lui... Se reîntâlnesc
minute mai târziu în stația de autobuz și intră în vorbă. Evident, despre
serbare. Ea, fremătând de entuziasm: ”Știți cine o să fie Moș Crăciun?”. N-a
așteptat prea mult timp răspunsul soțului, că-l avea ea și era nerăbdătoare
să-l divulge: ”Eu! Am și costum, și barbă...”. Soțul întreabă dacă nu-i e teamă
că o va recunoaște copilul. ”Nu, că mi-am exersat și vocea!”. Femeia era
pregătită, vă zic!
Cam
insensibil la entuziasmul ei deșanțat, soțul meu o întreabă: ”Și copilul? Ce
rol are?”. Pe chipul femeii s-a instalat panica. Și nu doar pe chip. Cutele de
pe frunte arătau că ea căuta, febrilă, răspunsul. Trebuia să fie undeva. Cu
oarecare nesiguranță în glas, răspunde: ”Fulg de nea... cred... sau înger... Ceva cu costum
alb, oricum!” Ultima propoziție o rostise cu ceva mai multă încredere. O lumină
îi străbătuse chipul, doar o fracțiune de secundă. Apoi acesta s-a întunecat
iar.
Venise
autobuzul în stație și, în timp ce urca, soțul a apucat s-o vadă pe femeie
scoțând telefonul, căutând febrilă numărul și apoi glăsuind: ”Hey, am uitat să
luam costumul copilului!”
Noroc
că Moș Crăciun e pregătit!
Eeeeei,
acestea fiind zise si precizând că întâmplarea o consider foarte amuzantă (eu
am râs când mi-a povestit soțul; dacă voi n-ați făcut-o, înseamnă că eu nu mă
pricep s-o spun), rămân la ideea mea: serbarea e pentru adulți!
Așa
că aveți milă de copii, nu-i forțați să facă ce nu-și doresc, nu-i puneți în
situații în care nu sunt confortabili! Iar dacă vreți serbare, mergeți voi pe
scenă și spuneți rolul! N-ar trebui să fie ceva nepotrivit asta, dacă tot sunt
atât de mulți adulți care și-o doresc. I mean it!
Comentarii
Trimiteți un comentariu