E
prima dată când serbez o zi de naștere la grădiniță. Nu pentru mine, evident. Pe
vremea mea nu exista așa ceva, iar pe vremea fiului meu... acum 10 ani și în
grădinița/ele unde a fost el, dacă era ceva, era muuult mai puțin. E oricum e
născut în vacanță. Nu că n-ar fi încercat cât a putut să rămână la căldurică
mai mult, până spre începerea școlii. Da, cred că asta urmărea: să își creeze
ocazia de a-și serba ziua de naștere la grădiniță și școală. Nu i-a ieșit, deh!
Îi înțeleg foarte bine frustrarea, am plns de multe ori că nu puteam să-i servesc
pe colegi cu bomboane, dar n-am cum să-l ajut.
Să
revin la grădiniță și la recenta sărbătorire. M-am pregătit: am căutat tort
care să nu fie prea dulce (cele care se fac fără zahăr am constatat că sunt la
preț dublu; în plus, am cam văzut eu la serbarea de Halloween cam care este
poziția părinților față de dulciurile procesate din comerț, așa că m-am adaptat),
cu declaratia de conformitate aferentă, sucuri, farfurii cu Elsa, șervețele la
fel, lumânărele, tot tacâmul. Și animator, că nu se putea altfel. A ales fata,
dintre opțiunile pe care le-am avut la dispoziție. Nu o Elsă, ci o Ariel. Și
pentru că aveam (mult prea mult) timp liber, am întrebat dacă pot să particip,
în ideea că mai dau o mână de ajutor doamnelor la eveniment.
Știam
că doamnele educatoare au oricum muuuuult mai multă experiență (în comparație cu zero),
dar noi, ca părinți (și începători) încercam să aliniem lucrurile, să
organizăm, într-un cuvânt - la ce oră să înceapă, ce să se facă și cum, când
apare tortul... d-astea. Acum înțeleg de ce eram singurii care eram stresați.
Educatoarele și animatoarea știau ele ce știau...
Să
vă zic cum a fost? Participanții fiind de vârste diferite, între un an și puțin și cinci ani (la sărbătoriri participă toți
copiii din grădiniță), haosul a fost singura modalitatea de organizare
posibilă. Unii ascultau instrucțiunile și intrau în jocurile propuse, alții
mișunau peste tot. Un băiețel s-a supărat că nu era primul la vopsit pe față
și, când m-am dus să-l împac, ne-am lansat într-o discuție foarte interesantă
despre dinozauri (sunt pregătită pe subiect, e meritul fetei!)... în pragul
ușii. Ne tot ”deranjau” unii și alții care aveau nevoie să intre sau să iasă
din clasă. Unde? Pe hol, să vadă ce recuzită pregătim pentru momentul tortului.
Sau în clasa de alături, unde-și vedeau de jocurile lor. Mi s-a părut minunat
că aveau această posibilitate, libertatea de a alege ce vor să facă. Nu trebuie
s-o placă toți pe Ariel, nu? Sau să le placă jocurile propuse de aceasta. Apoi
am jucat șarpele cu un alt băiețel și o coardă care fusese obiect de zâzanie cu
o fată. Apoi am căzut în extaz în fața unui băiețel (cred că are un anu și
puțin) care, ignorând toate jucăriile din jur (și vă asigur că nu erau puține),
era fascinat și s-a jucat minute bune cu... un capăt de sfoară. Tocmai uitase
să mai plângă după mămica lui și să tragă de doamna educatoare către ușa de la
intrare, pe unde o văzuse plecând pe mama (este încă în perioada de acomodare).
Privindu-l azi, am trecut de la agonie (cine poate să privească impasibil
suferința unui copil?) la extaz (capătul ăla de sfoară era ceva special, vă
zic).
Momentul
tortului a fost punctul culminant. Și pentru ei, și pentru adulți. Eram 4 la
15-16 copii (am încercat să-i număr înainte de tort și n-am reușit), dar când
vor toți să fie serviți neîntârziat... nu e ușor. Unii sunt încă prea mici
pentru a înțelege cum e cu răbdarea. Sau cu așteptatul la rând. Sau pentru a
înțelege că sărbătorita e, cumva, privilegiată de ziua ei. Unii sunt
pofticioși, alții neîndemânatici, alții prea dornici de joacă pentru a savura
un tort și un pahar de suc. Mă gândeam, în timp ce mâncau, câte discuții avem
noi la masă cu fata - să mănânce cât mai îngrijit. O dată dacă i-am avea pe
toți acasă, cred că an innebuni. Și m-am uitat cu mare drag și recunoștință la
doamnele noastre. Erau calme, râdeau, se distrau alături de ei. (Apoi venea miss
Nico cu cârpa și mopul...)
Am
mâncat și tort. Nu pentru că ar fi stat cineva dintre adulți să mănânce tort.
Ci pentru că sora geamănă a băiețelului cu sfoara a fost foarte interesată de
resturile dintr-o felie de pe masă și, după ce a frământat o firimitură între
degete, ca să-i verifice consistența, a luat o altă firimitură (prima devenise
deja o pastă întinsă pe degetețețe ei mici) și i-a verificat gultul. Pe mine.
Am tot urmărit-o, nu a fost curioasă să guste ea - am urmărit-o pentru că
fusesem avetizată că părinții au spus să nu le dăm tort celor mici (au avut ei
o gustare a lor, separat). Așa că s-a gândit că eu aș putea fi bună de cobai.
Văzând încântarea mea, a revenit cu alte două firimituri - grijulie fată!
M-am
simțit norocoasă pentru că am avut privilegiul să particip la această mică și haotică
sărbătorire... și nu doar eu consider că sunt norocoasă. Cea mai
norocoasă este fata mea, pentru că are parte zilnic de un asemenea mediu, de oameni
înțelegători și drăguți. Cum să n-o înțeleg când spune, seara, când mergem s-o
luăm acasă, că ea mai vrea să rămână, că n-a terminat să se joace? N-am griji
s-o las pe fată la această grădiniță. Și nu mi se (mai) pare cun capăt de lume
că grădinița nu are camere de luat vederi. Îmi dau seama (văd și la băiat, la
școală) că părinții au tot felul de păreri și pot interpreta diferit multe din
lucrurile care se întâmplă acolo și multă bătaie de cap ar fi în plus pentru
doamnele educatoare. Ce, n-au destule griji?
Eu
spun sincer că le apreciez foarte mult. Pentru cât sunt de calme și drăguțe
toată ziua, de la 8 la 19 câteodată, cu atâția copii, unii atât de mici. Poate
nu sunt de acord cu toate deciziile lor (am spus când a fost cazul și am văzut
că au luat în considerare), poate nu sunt de acord cu interpretarea pe care o
dau unora dintre lucruri / comportamente... dar mai important mi se pare că
asupra copilului ele revarsă doar înțelegere și blândețe. 11 ore pe zi, 5 zile
pe săptămână, fără vacanțele atât de dese și lungi de la stat. Nu e puțin
lucru. Și cred că e important să le considerăm, totuși, oameni. Căci de aceea
ducem copiii la ele. Dacă ar fi mașini, n-am face asta, deci să nu le cerem să
fie mașini.
Sunt
conștientă că poate nu toți părinții de aici sunt mulțumiți. Dar dacă sunt,
totuși, zi de zi aici, înseamnă că, per total, le-a dat cu plus.
Îmi
doresc toți părinții să aibe liniștea pe care o am eu în ce privește locul unde
copilul meu petrece la fel de mult timp cât petrec părinții la serviciu, într-o
atmosferă plăcută. Și credeți-mă, știu cum e să fie nasol la serviciu! Dar asta
este o altă poveste...
P.S.
O să public curând o analiză comparativă a grădinițelor de stat și private, așa
cum le-am experimentat eu și copiii mei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu