Cum (și de câte ori) mă apuc eu de sport...

Am vrut... vreau, credeți-mă. Da, sunt ceva mai leneșă de felul meu la mișcare (dar uitați-vă și la cât am tensiunea, ca să înțelegeți), dar la un moment dat chiar a început să-mi placă să fac sport și nu-mi venea să cred că eu eram aceea... Asta s-a întâmplat când am descoperit pilates, după ce am trecut chiar și pe la cangoo jumps (care părea amuzant când îl priveai, dar s-a dovedit incompatibil fiziologic cu mine). Durerea de spate m-a dus la pilates (și m-a îndepărtat de altele). Și am avut atunci revelația că există un sport potrivit și pentru mine. Fără să-ți zguduie tot corpul (pentru mine zumba e moartea), fără să te aducă în pragul leșinului sau apoplexiei... dar rămânând cu un foarte bun potențial de provocat febră musculară.

Am avut și norocul de a descoperi o sală pe gustul meu - mică, cochetă, cu antrenoare umană (a fost și una mai puțin umană, dar n-a rezistat feedback-urilor clientelor - deh, economie de piață!), cu program convenabil pentru mine... dar pe atunci n-aveam copil mic. Am frecventat locul ăla chiar și gravidă, până am înțeles că încăpățânarea mea de a contina să fac pilates la grupă (pentru că mă consideram sănătoasă și în putere) și amabilitatea antrenoarei (care m-a acceptat) aduceau atingere intereselor celoralte cliente. Și m-am oprit.

Pauza pe care am luat-o atunci a durat până la vârsta de 5 luni a copilului. Cu acceptul medicului, am început un fel de pilates combinat cu yoga, care mă solicita puțin, cât să-mi fie bine. Eram tare mândră de mine că mă reapucasem așa repede! (Da, știu, sunt și femei care ridică haltere până scoate copilul capul din ele și apoi, a doua zi, o iau de la capăt. Eu nu sunt așa.) Aveam nevoie să simt că revin la normal, că nu mă scoate copilul de tot din joc, aveam nevoie de rutina aia care ne facem să ne simțim și femei, persoane, nu doar mame. Eram vreo 3-4 cliente la instructoarea asta (pe care o știam de pe vremea când făceam dansuri – sic!), femei cu probleme fizice, de recuperare medicală sau probleme mai vechi (dar moderne), nu tinere în drumul lor glorios spre a deveni campioane mondiale de pilates/yoga. Sala era improvizată cumva, dar intimă și foarte aproape de casă (vis-a-vis de blocul meu). Ăsta da atu în situația mea! A durat vreo 8 luni și s-a terminat din motive independente de mine: schimbarea locației. Prea fusese bine! Unde s-a mutat, nu mai contează, m-a scos din schemă. Chiar să plec departe de casă nu aveam cum la acel moment din cauza obligațiilor legate de copilul mic (despre care eu am crezut că, pe măsură ce va crește, va deveni mai independent de mine... sau eu de el; oricum, n-a fost așa, aș spune chiar că a fost pe dos).

Această pauză impusă de circumstanțe externe se tot prelungea și din nou am simțit nevoia să fac ceva să-mi fie mai bine. Fizic și nu numai. Au trecut niște luni. Am vizitat o sală din zonă și mi-a displăcut profund - o sală mare, unde mirosea puternic a transpirație, unde era multă lume pentru că aveau și sală cu aparate, fete și băieți cu echipamente lucioase, speciale de fitness, zgomot de aparate și icnete. Mi-am dat seama că sala pe care o descoperisem inițial era ce-mi doream, ce mi se potrivea. Dar cum rămânea cu distanța? Am mai lăsat ceva timp să treacă, ezitând să mă decid dacă nevoile mele erau chiar atât de importante în acel moment de viață cât să plec de lângă copil vreo oră-două pe săptămână...

După o vreme, nevoia iar striga în mine. Iar am evaluat situația în zonă și iar am ajuns tot la vechea sală. Mi-am făcut curaj și m-am dus. O vreme... Apoi a început vacanța și... iar m-am pierdut pe drum. Între timp mi se schimbase și regimul de viață (am revenit la program full time la serviciu) și îmi dădea mai greu mâna să lipsesc de acasă din puținul timp care-mi mai rămăsese...

Și tot așa... Pe sistemul birou-pat-birou-pat. Din când în când îmi mai ajunge cuțitul la os cu vreun junghi, vreo durere de spate sau altă anchilozare... Mă apuc să cercetez iar oferta din zona mea de proximitate (ca să fiu maxim de eficientă), listele de prețuri și programele acestora. Pentru că nu doar locația e de luat în calcul.

Problema lui ”Când?” rămâne în top, una pe care mi-o pun în legătură cu... orice. De la epilat la citit o carte. De la făcut mâncare la făcut cumpărături. Deci: când să fac pilates?

M-am gândit să încerc acasă, singură, cu fillulețe de pe youtube. Nu m-ar lăsa fata în pace și nu mi-ar tihni, pur și simplu. Tot la o sală trebuie să ajung. Acolo e atmosfera specifică acestui gen de activități (la sala ce-mi place mie e muzică psihedelică în surdină și aer parfumat - dada, fetele alea aerisesc bine între cursuri și ard bețișoare parfumate!), instructor care să-ți spună ce și cum, dar și celelalte fete - te mobilizează!

Să încerc dimineața, înainte de programul la serviciu? Aveam colege care veneau la serviciu direct de la sală. E drept, nu aveau copii. Nici măcar soți. Locuiau cu părinții sau chiar separat, dar cu mâncare la caserolă, de la mama. E altceva. Eu nu reușesc dimineața să ajung omenește la birou... Adică fie ajung la timp, dar cu machiajul neterminat, fie apuc să-l termin, dar deja sunt în întârziere. Nu le poți avea pe toate, nu?

Azi, de exemplu, mi-am propus să sar fondul de ten. Cand puneam umbrele (cum le spune o prietenă), mi-am dat seamă că sărisem, de fapt, și crema hidratantă. Fir-ar! Apoi... nu numai că nu-mi ajunge somnul, întotdeauna ceasul sună mai devreme decât mi-aș dori, dar mai e și fiică-mea... Care spune că ”toate lucrurile pentru mine vreau să le facă mami, nu tati”. Cu mami să mănânce, cu mami să facă pipi, cu mami să se îmbrace... Așa că îmi rămân două variante: fie ne trezim din viul nopții ca să pot s-o pregătesc eu pentru grădiniță (spăl, îmbrac, hrănesc), fie o las să doarmă și mă strecor ca hoțul, ca să mă pot eu pregăti în voie. Iar ea, rămasă doar cu tat-su, nu are încotro... Și astfel distrug juma de zi lui bărbate-miu, iar la grădiniță vor ajunge aproape de masa de prânz. Varianta cu trezitul devreme nu-mi iese, din cauză că ne culcăm târziu. Am încercat, dar nu merge. A doua... vine taman să întrețină culcatul târziu (dacă o lasă să doarmă mai mult, adoarme și la prânz și seara mai târziu). Nu găsesc o variantă convenabilă...

Deci în nici un caz dimineața nu se pune problema să mai fac loc încă unei activități. Iar după serviciu... vine restul zilei, ca un tăvălug: luat fata de la grădi până la 6.30 ca să poată doamnele să închidă taraba, făcut mâncare, jucat cu copilul, făcut teme cu cel mare – ca să numesc doar ”strictul necesar”. Spre 10 încep negocierile pentru somn și urmează frecușul care mă înnebunește pe mine... până spre miezul nopții uneori. Că de-aia zic: cum să mă mai trezesc devreme?

Dar... discutam de sport, de făcut loc în program... unde? Dead end! Acum, că m-am  lămurit (din nou), închid fereastra calculatorului deschisă la programul sălii de pilates, închid (momentan) și subiectul și mă frec resemnată pe durerea mea de spate.

Până mă apucă iar: durerile, revolta, dorul, nevoia... Și o iau de la capăt cu calculele, cu căutatul soluțiilor și cu - invariabil - aceleași concluzii.

Later edit: Brusc, s-a făcut loc în program. Mult loc. ;) Am deschis youtube-ul și am căutat filmulețe pentru ce-mi trebuie mie. Nu pot face asta în fiecare zi. Mereu intervine câte ceva care mă abate de la plan. Acum înțeleg încă un aspect al lucrurlui la sală: plata abonamentului prioritizează activitatea asta în raport cu altele, care intervin, te menține mai focusat pe scopul propus. Observația își păstrează valoarea și în condițiile în care momentan, rămân, totuși, cu youtube-ul. :D

Am vrut... vreau, credeți-mă. Da, sunt ceva mai leneșă de felul meu la mișcare (dar uitați-vă și la cât am tensiunea, ca să înțelegeți), dar la un moment dat chiar a început să-mi placă să fac sport și nu-mi venea să cred că eu eram aceea... Asta s-a întâmplat când am descoperit pilates, după ce am trecut chiar și pe la cangoo jumps (care părea amuzant când îl priveai, dar s-a dovedit incompatibil fiziologic cu mine). Durerea de spate m-a dus la pilates (și m-a îndepărtat de altele). Și am avut atunci revelația că există un sport potrivit și pentru mine. Fără să-ți zguduie tot corpul (pentru mine zumba e moartea), fără să te aducă în pragul leșinului sau apoplexiei... dar rămânând cu un foarte bun potențial de provocat febră musculară.

Am avut și norocul de a descoperi o sală pe gustul meu - mică, cochetă, cu antrenoare umană (a fost și una mai puțin umană, dar n-a rezistat feedback-urilor clientelor - deh, economie de piață!), cu program convenabil pentru mine... dar pe atunci n-aveam copil mic. Am frecventat locul ăla chiar și gravidă, până am înțeles că încăpățânarea mea de a contina să fac pilates la grupă (pentru că mă consideram sănătoasă și în putere) și amabilitatea antrenoarei (care m-a acceptat) aduceau atingere intereselor celoralte cliente. Și m-am oprit.

Pauza pe care am luat-o atunci a durat până la vârsta de 5 luni a copilului. Cu acceptul medicului, am început un fel de pilates combinat cu yoga, care mă solicita puțin, cât să-mi fie bine. Eram tare mândră de mine că mă reapucasem așa repede! (Da, știu, sunt și femei care ridică haltere până scoate copilul capul din ele și apoi, a doua zi, o iau de la capăt. Eu nu sunt așa.) Aveam nevoie să simt că revin la normal, că nu mă scoate copilul de tot din joc, aveam nevoie de rutina aia care ne facem să ne simțim și femei, persoane, nu doar mame. Eram vreo 3-4 cliente la instructoarea asta (pe care o știam de pe vremea când făceam dansuri – sic!), femei cu probleme fizice, de recuperare medicală sau probleme mai vechi (dar moderne), nu tinere în drumul lor glorios spre a deveni campioane mondiale de pilates/yoga. Sala era improvizată cumva, dar intimă și foarte aproape de casă (vis-a-vis de blocul meu). Ăsta da atu în situația mea! A durat vreo 8 luni și s-a terminat din motive independente de mine: schimbarea locației. Prea fusese bine! Unde s-a mutat, nu mai contează, m-a scos din schemă. Chiar să plec departe de casă nu aveam cum la acel moment din cauza obligațiilor legate de copilul mic (despre care eu am crezut că, pe măsură ce va crește, va deveni mai independent de mine... sau eu de el; oricum, n-a fost așa, aș spune chiar că a fost pe dos).

Această pauză impusă de circumstanțe externe se tot prelungea și din nou am simțit nevoia să fac ceva să-mi fie mai bine. Fizic și nu numai. Au trecut niște luni. Am vizitat o sală din zonă și mi-a displăcut profund - o sală mare, unde mirosea puternic a transpirație, unde era multă lume pentru că aveau și sală cu aparate, fete și băieți cu echipamente lucioase, speciale de fitness, zgomot de aparate și icnete. Mi-am dat seama că sala pe care o descoperisem inițial era ce-mi doream, ce mi se potrivea. Dar cum rămânea cu distanța? Am mai lăsat ceva timp să treacă, ezitând să mă decid dacă nevoile mele erau chiar atât de importante în acel moment de viață cât să plec de lângă copil vreo oră-două pe săptămână...

După o vreme, nevoia iar striga în mine. Iar am evaluat situația în zonă și iar am ajuns tot la vechea sală. Mi-am făcut curaj și m-am dus. O vreme... Apoi a început vacanța și... iar m-am pierdut pe drum. Între timp mi se schimbase și regimul de viață (am revenit la program full time la serviciu) și îmi dădea mai greu mâna să lipsesc de acasă din puținul timp care-mi mai rămăsese...

Și tot așa... Pe sistemul birou-pat-birou-pat. Din când în când îmi mai ajunge cuțitul la os cu vreun junghi, vreo durere de spate sau altă anchilozare... Mă apuc să cercetez iar oferta din zona mea de proximitate (ca să fiu maxim de eficientă), listele de prețuri și programele acestora. Pentru că nu doar locația e de luat în calcul.

Problema lui ”Când?” rămâne în top, una pe care mi-o pun în legătură cu... orice. De la epilat la citit o carte. De la făcut mâncare la făcut cumpărături. Deci: când să fac pilates?

M-am gândit să încerc acasă, singură, cu fillulețe de pe youtube. Nu m-ar lăsa fata în pace și nu mi-ar tihni, pur și simplu. Tot la o sală trebuie să ajung. Acolo e atmosfera specifică acestui gen de activități (la sala ce-mi place mie e muzică psihedelică în surdină și aer parfumat - dada, fetele alea aerisesc bine între cursuri și ard bețișoare parfumate!), instructor care să-ți spună ce și cum, dar și celelalte fete - te mobilizează!

Să încerc dimineața, înainte de programul la serviciu? Aveam colege care veneau la serviciu direct de la sală. E drept, nu aveau copii. Nici măcar soți. Locuiau cu părinții sau chiar separat, dar cu mâncare la caserolă, de la mama. E altceva. Eu nu reușesc dimineața să ajung omenește la birou... Adică fie ajung la timp, dar cu machiajul neterminat, fie apuc să-l termin, dar deja sunt în întârziere. Nu le poți avea pe toate, nu?

Azi, de exemplu, mi-am propus să sar fondul de ten. Cand puneam umbrele (cum le spune o prietenă), mi-am dat seamă că sărisem, de fapt, și crema hidratantă. Fir-ar! Apoi... nu numai că nu-mi ajunge somnul, întotdeauna ceasul sună mai devreme decât mi-aș dori, dar mai e și fiică-mea... Care spune că ”toate lucrurile pentru mine vreau să le facă mami, nu tati”. Cu mami să mănânce, cu mami să facă pipi, cu mami să se îmbrace... Așa că îmi rămân două variante: fie ne trezim din viul nopții ca să pot s-o pregătesc eu pentru grădiniță (spăl, îmbrac, hrănesc), fie o las să doarmă și mă strecor ca hoțul, ca să mă pot eu pregăti în voie. Iar ea, rămasă doar cu tat-su, nu are încotro... Și astfel distrug juma de zi lui bărbate-miu, iar la grădiniță vor ajunge aproape de masa de prânz. Varianta cu trezitul devreme nu-mi iese, din cauză că ne culcăm târziu. Am încercat, dar nu merge. A doua... vine taman să întrețină culcatul târziu (dacă o lasă să doarmă mai mult, adoarme și la prânz și seara mai târziu). Nu găsesc o variantă convenabilă...

Deci în nici un caz dimineața nu se pune problema să mai fac loc încă unei activități. Iar după serviciu... vine restul zilei, ca un tăvălug: luat fata de la grădi până la 6.30 ca să poată doamnele să închidă taraba, făcut mâncare, jucat cu copilul, făcut teme cu cel mare – ca să numesc doar ”strictul necesar”. Spre 10 încep negocierile pentru somn și urmează frecușul care mă înnebunește pe mine... până spre miezul nopții uneori. Că de-aia zic: cum să mă mai trezesc devreme?

Dar... discutam de sport, de făcut loc în program... unde? Dead end! Acum, că m-am  lămurit (din nou), închid fereastra calculatorului deschisă la programul sălii de pilates, închid (momentan) și subiectul și mă frec resemnată pe durerea mea de spate.

Până mă apucă iar: durerile, revolta, dorul, nevoia... Și o iau de la capăt cu calculele, cu căutatul soluțiilor și cu - invariabil - aceleași concluzii.

Later edit: Brusc, s-a făcut loc în program. Mult loc. 😉 Am deschis youtube-ul și am căutat filmulețe pentru ce-mi trebuie mie. Am scotocit în casă după saltea. Și am purces la treabă. A mers bine 2 zile. Eram entuziasmată. Și plină de energie și încredere. Dar... mereu e un dar, nu? Nu pot face asta în fiecare zi. Mereu intervine câte ceva care mă abate de la plan. Acum înțeleg încă un aspect al lucrului la sală, pe care înainte doar în bănuiam: plata abonamentului prioritizează activitatea asta în raport cu altele care intervin, te menține mai focusat pe scopul propus. Observația își păstrează valoarea și în condițiile în care momentan, rămân, totuși, cu youtube-ul și salteluța personală întinsă peste covorul din camera fetei - acolo e ceva mai mult loc.

Acum am o idee nouă: să-mi iau un stepper.  😁