A
nins în martie, spre sfârșitul lui chiar. Bad timing! Dar ce să faci? Nimic nu
mai e cum era odată...
De
pildă trotuarele... Acum mă lupt cu nămeții în drum spre serviciu. Mă enervează
când vreun deținător de căsoaie în capitala țării (daaa, invidie!) nu și-a
curățat trotuarul și fac febră musculară dintr-un singur drum în oraș. Dar, cu
tot cu febra musculară, am avut o revelație: de fapt, de ce curăță ăștia
trotuarele? Înainte nu se curățau și îmi amintesc ce plăcut era drumul spre
școală, presărat de mii de ghețușuri la care zăboveam să ne mai dăm încă o dată
și încă o dată, exersând abilitățile urechii interne și a întregului sistem
vestibulo-muscular de a răspunde provocărilor: viteză de deplasare crescută,
schimbări bruște de direcție... și nivel. Nu-mi amintesc de nici un os rupt.
Oare de ce? Nu, nu insinuez că acum am avea oase mai fragile. Pur și simplu nu
ajungeau la urechea mea (pe ”perete” nici atât!) asemenea vești. În schimb,
ajungeau repetatele avertismente și chiar amenințări din partea mamei (a mea,
dar și a celorlalți) cu referire la un eventual... posibil... imaginat (în
sensul că doar de către ei văzut) prejudiciu adus încălțărilor. Nu înțelegeam
ce vor de fapt părinții de la noi, să aluneci pe mini-pârtia lucioasă ca sticla
rămânând în picioare până la capăt era atât de tare! O probă de adevărată
îndemânare! Și dacă trebuia să te aduni de pe jos, tot era tare. Durea puțin în
părțile moi... dar de-aia sunt moi, nu? Să doară doar puțin, să nu se rupă
nimic. Ne ridicam și o luam de la capăt.
Vineri
seară soțul a plecat cu sania să ia copilul de la grădiniță. N-au putut,
evident, veni cu copilul pe sanie pe trotuar. Pentru că nu mergea sania. Pentru
că nu e făcută să meargă pe asfalt. Cândva, în copilăria mea săniile mergeau pe
trotuar. Am mers cu fata în parc... nici pe aleile parcului n-am putut merge cu
sania. Atunci, ce mai facem cu sania? Sania a ajuns să fie numai pentru pârtia
din Sinaia? Ok, și pentru spațiul verde din parc. Dacă ăsta ne-a mai rămas...
Noroc că ân zilele noastre sania e ușoară și poți s-o iei la spinare până....
unde găsești zăpadă. Pe bune: sanie luată la spinare? Aici s-a ajuns?
Nu
doar pe trotuare mergeau săniile cândva. Și pe străzi. Acum... pe străzi
aleargă de colo-colo utiajele de dezăpezire și aruncă cu sare. Străzile sunt
”la negru”, ca să citez un clasic în viață. Iar zăpada pe care o împing la
marginea stăzii nici nu arată a zăpadă. E de un maro arămiu cu accente de negru
tuciuriu. Nu m-am omorât nicicând după zăpadă, recunosc, dar după asta din oraș
din zilele noastre, mi-e silă de-a dreptul. De-aia nu înțeleg entuziasmul unora
când dau cu ochii de primii (și următorii) fulgi.
La
Râmnicu Vâlcea nu prea vedeam zăpadă. Iernile erau destul de ”uscate”. Iar la
țară zăpada era albă și cuprindea totul iar oamenii o luau ca atare. Nu
pretindeau să aibe activități ca de vară... iarna. Deci se făceau pârtii intre
punctele importante ale gospodăriei (de la ușa la cotețe și de acolo la pătulul
cu lemne de foc... și retur). Apa îngheța în găleata uitată afară, bunica punea
apă fierbinte în bolurile orătăniilor ca să se topească calupul de gheață care
fusese cânda apa lor de băut (și pentru o vreme se egaliza temperatura, până
îngheța la loc), noi, copiii, ne băteam cu rufele puse la uscat afară pe sârmă
și pe care le găseam țepene și nu intram în casă până nu ne apăreau țurțuri în
părul care ne ieșea de sub căciuli. Puneam totul la uscat pe sobă și nu aveam
nimic, nici cea mai vagă răceală...
Ca
să revin într-un peisaj urban, totuși, îmi amintesc o iarnă cu zăpadă și în
Râmnic... Avem o sanie cu scânduri de lemn și tălpi metalice (am pierdut-o
recent; am folosit-o și cu fiu-meu; doamne, ce grea era!). Avea și un spătar,
tot metalic, de care mă rezemam si probabil că aveam vârsta fiică-mii, pentru
că-mi amintesc că trebuia s-o țin pe soră-mea în brațele mele să nu cadă. Îmi
amintesc o plimbare de duminică seară cu sania asta, cu tata, printre blocurile
de 4 etaje care se întindeau de la blocul nostru până în malul Oltului, un
mini-cartier. Străzi mici și prost sau deloc luminate, blocuri mici, mașini –
ca pe vremea aceea – puține, iar seara – mai deloc. Zăpada absorbea zgomotele
urbane obișnuite (oricum reduse în acel cartier), doar din când în când, din
vreo bucătărie de la parterul unui bloc pe lângă care treceam, răzbăteau sunete
de vase trântite sau ciocnite sau câte o replică mai tăioasă către un membru
enervant al familiei... Nu erau câini, nu erau oameni, doar liniște. Și noi
două în sania trasă de taică-meu, din ce în ce mai pătrunse de aerul rece,
tăios. Ne-am întors acasă și mama băgase două tăvi de chec la cuptor. Dublă
plăcere: era și cald, și miros de chec. Și urma o a treia: checul în sine! Cu
mintea de părinte de acum judecând, cred că mama îl trimisese pe taică-mea să
ne aerisească ca să se poată mișca linistită – și eficient – prin bucătărie.
Altfel știu – din amintiri și din ce pățesc eu acum la rându-mi – ce ieșea!
Cum
spuneam, discutând ca o babă cu soțul despre câte case nu și-au curățat
trotuarul pe traseul meu spre serviciu în ziua de vineri, ziua anunțatei
”urgii” meteo ce a închis din nou școlile din București, am avut această
revelație: lucrurile nu sunt mai sunt cum erau. Eu nu mai sunt cum eram,
trotuarele nu mai sunt cum erau, zăpada nu mai e cum era...
Comentarii
Trimiteți un comentariu