Mi-e dor de copilul meu

N-a trecut nici o zi de când a plecat de acasă. Nu de tot, doar în tabără, pentru doar vreo săptămână. A mai plecat și altă data, a făcut o grămadă de cantonamente. Dar cumva, acum, e altfel.

Înainte să plece ne-am certat. Și mi s-a părut că e prima data când mă cert cu un adolescent, cu aproape-un-adult. Cum mi-am dat seama? Nu știu exact, ceva mi-a spus asta… atitudinea lui bătăioasă-obraznică – n-aș fi părinte dacă n-aș zice asta, nu? Știu că am dreptate (el va spune altceva, cu siguranță), dar asta nu schimbă durerea aproape organică pe care am simțit-o. Atunci și după.

A doua zi, în parc, o urmăream pe fată cum se juca cu niște băieți - așa se joacă ea, cu băieți, de preferat ceva mai măricei decât ea! La un moment dat m-am surprins cu privirea agățată de spinarea unuia dintre ei, mai slăbuț, dar foarte agil. M-am gândit: uite, așa era el. Cât a trecut de atunci? Doar vreo 10 ani. Și nu a mai rămas mai nimic din imaginea aceea.

Acum e „cât casa”, are, cred, un cap peste mine. Or fi doi ani de când se plângea că de ce „crește așa de încet”, că de ce e „așa scund”, că ar vrea să fie mai înalt ca mine. Ca mine? No problem… Am doar vreun metru șaijdoi. Acum... a trebuit să se aplece când ne-am îmbrățișat lângă autocar. Iar spatele lui e lat, ca al unui bărbat în toată firea. Și mâna musculoasă… tot ca a unui bărbat în toată firea… Și în vocea groasă nu mai recunosc vocea clară și senină de copil și nici gîlgîitul simpatic pe care îl scotea când râdea și de care râdeam chiar fără să vreau și eu și toți cei de față... Era așa de molipsitor și de drăguț!!!

Mai târziu am rămas în fața frigiderului, privind lung poza lui de acum 10 ani (da, tot acolo m-am dus), din curtea grădiniței. Avea o față dulce, niste ochi albaștri (încă îi mai are așa, e drept) pătrunzători, dar jucăuși. Și insistența cu care se agăța de mine, mai ales dacă vorbeam cu altcineva. Era numai el, așa trebuia să fie. Și eu mă necăjeam pentru asta, deși înțelegeam ce vrea. Acum două săptămâni, în schimb, am stat o oră în fața școlii, după examenul la română, așteptând să termine de povestit cu colegii, profesorii care mai apăreau pe acolo, alți părinți.

Copilul meu s-a făcut mare. Nu, nu dintr-o dată, dar așa m-a pocnit pe mine. Acum. Nu e doar mare fizic, dar și maturizat. Nu suficient, dar nici nu mai e de neglijat.

Și sunt mândră de el, de ceea ce a este el. Chiar sunt! Dar mie tare, tare dor de copilul care era! Și vă jur că mi se rupe sufletul că n-am să-l mai văd niciodată pe puștiul ăla zănatec, plin de energie, care, dacă nu reușise să-și termine energia pe afară (și de regulă nu reușea, cu toate că mă dădeam peste cap – și peste program – pentru asta), făcea ture prin casă ca un soarece în cușcă, se urca pe canapea și sărea de acolo, dădea la pedale la mașinuța roșie și mă storcea de vlagă. Prietenii aveau interdicție la a cumpăra jucării cu zgomote, știi? Consemnul era „fără zgomot / fără baterii”. Or else...

Apoi am realizat... poate dacă nu aș fi avut-o pe fată ar fi fost altfel, dar trecând alături de ea încă o dată prin copilărie, fiecare etapă, fiecare moment important, orice gest al ei scoate la iveală imagini, amintiri cu el pe care le uitasem, momente frumoase sau doar... noi, surprinzătoare. Constatarea asta mi-a produs de fiecare dată multă bucurie. Ce s-ar fi întâmplat cu toate aceste amintiri, cum ar mai fi fost ele recuperate dacă nu aș fi făcut-o pe fată? Ar fi pierit în uitare. Ar fi trăit doar o clipă și atât.

În același timp, dorul de primul meu copil a crescut cu fiecare amintire reactivată. Picătură cu picătură, dorul ăsta a umplut găleata, care acum parcă mi s-a vărsat toată în cap. Sunt patetică, știu. Dar nu eram pregătită să gestionez momentul ăsta. În același timp, mă ia panica și în ce o privește pe fată. O să pățesc așa și cu ea, o să vedeți. Mă uit la ea cât e de lungă și-mi amintesc cât era la început. Cum o așezam pe pieptul meu și mi-era frică să respir, să n-o trezesc. A-propos de asta, îmi amintesc de un moment, curând după nașterea băiatului, în care l-am pus să doarmă în balcon, pe scaunul pliant. A încăput tot pe șezutul acestuia. Atât era de mic. Acum îl înțeleg și pe bunicul, care repeta des, vorbind despre mine: „Când te-a adus maică-ta la noi erai cât lingura” (bănuiesc, totuși, că era vorba despre lingura de lemn!).

Mi-e dor de copilul meu! Mi-e dor de amândoi tot timpul, dar acum, de câteva ore, mi-e rău de dor ce-mi e de copilul pe care nu-l mai văd decât în poze și în amintiri, pentru că în fața mea stă deja altcineva: adolescentul meu!