Provocarea mea de azi e prostia.
Să vă zic. Azi urmau să se afișeze rezultatele la
examenele de Capacitate. S-a spus ”înainte de 12”, ceea ce înseamnă că ora 9 e
cea mai potrivită ca să începi să te frămânți pe grupul de părinți întrebând
dacă e cineva prin preajma școlii, dacă a dat cineva telefon la școală să afle
ora ”mai exact” și.... bătut apa în piuă pe asta de atunci încolo... Dar asta e
nimic. Mă așteptam, e cam ce fac de fiecare dată părinții din această clasă.
Probabil în felul ăsta își manifestă ei susținerea față de copii, maturitatea
etc.
Eu trebuia să ajung la bancă, să completez o rată
pentru care nu ajunseseră banii rămași după ce... am cheltuit. Nu contează.
Mesajul spunea de 113 lei și ceva bănuți. Aveam două variante: agenția din
stația unde cobor ca să merg de acolo pe jos spre birou, dar care e pe cealaltă
parte a bulevardului sau agenția de la Victoriei, practic între cele două
autobuze cu care circul zilnic. O aleg pe ultima ca să scap de grupul gălăgios
de coreeni pe care îi știu deja bine (și regret asta), din călătoriile zilnice.
Știu că și ei vor lua pe 381 de la Victoriei, așa că decid să rezolv cu banca
acolo, până se duc ei. N-am nimic cu ei, dar sunt adolescenți, în grup.... deci
prea gălăgioși și bine-dispuși pentru mine la orele dimineții. Și cum spuneam,
aleg agenția de la Victoriei, deși îmi amintesc că și altă dată m-am enervat
acolo. Dar... oricine are o zi proastă, nu? Decât dacă... nu ziua e de vină.
La ghișeu, având în față 3 persoane, am timp să
constat că e o doamnă excesiv de amabilă – judecând după numărul de formule cu
care își ia ”La revedere!” de la fiecare client și după faptul faptul că
insista să-i pronunțe numele întreg la fiecare propoziție. Mi-am amintit
atunci... că am mai nimerit și altă dată la ea și, deși căutam să mă lămurească
ea cu ceva, am sfârșit prin a lămuri-o eu cum e cu trasul banilor din cont
pentru rate, automat, fără a-i aloca eu manual. Iar cei doi care erau în față
au mai mers cum au mers, însă cel chiar din fața mea.... a avut treabă, nene!
În sfârșit, rândul meu. Îi spun că am de completat o rată. Se uită, confirmă
suma pe care o știam. Apoi adaugă repede că trebuie să pun mai mult puțin. ”Sigur,
cat?”, întreb. Ea spune: ”Pai 114 să zicem”. Mă uit la ea cruciș.... ideea de a
pune în plus era că poate îmi mai ia banca ceva, nu să rotunjesc de la 113 si
puțin la 114... ”Și banca nu mai ia ceva?”, insist. ”Ba da.... să mai puneți
ceva în plus. Întotdeauna e bine să mai puneți ceva în plus.” Eu credeam că
deja purtasem această conversație, dar, nah... ”Cât?” ”Cam un euro.” Nu intru
în detalii că de ce euro, de ce atât etc. Zic: ”Bine, atunci puneți 120 și
gata.” Așa am crezut eu, că e gata. Ea bate din taste, eu întind 150, ea îmi
întinde o hârtie să semnez și apoi restul. Mă uit la bani, erau 36 de lei. ”Păi
n-ați zis că ar fi bine să punem mai mult?” ”Ba daaaa. Trebuie să aveți mereu
măcar 2 lei 50 în plus”, răspunde ea foarte convinsă. ”Și n-am agreat că să
opriți 120 de lei?” ”Sigur, dacă vreți punem 120 de lei, cum spuneți. Durează
un minut.” Rămân prostită, în timp ce ea continuă să bombăne faza cu ”măcar 2
lei 50 în plus”. Nici n-am stat să mai întreb de ce un euro se transformase în
”2 lei 50”. Și nici să-i spun că e cu capul nu aș fi vrut, deși clocoteam pe
dinauntru. Mă gândeam că o să-mi treacă...
Asta până am ajuns aproape de birou unde m-am
enervat că băieții de la firma cu care împărțim sediul au aruncat coșul de
gunoi cu totul (a fost zi de ridicat gunoiul pe stradă). Ce-au, mă, toți azi?
Noroc că între timp s-au publicat rezultatele la
Capacitate și asta mi-a mai deturnat nervii spre alte zone. Abia miezul zilei...
Comentarii
Trimiteți un comentariu