Frică la mine acasă

Nu mi-am pus problema să plec din țară. Până foarte de curând… Pentru că a început să-mi fie frică. Am înțeles, pe zi ce trece, cât de periculos a devenit a trăiești în țara asta și spaima mă sufocă zi de zi. Am început să-l bat pe soț la cap să plecăm, deși mi-e clar că întrebări precum “unde?” și “ce să facem acolo?” și “din ce-o să trăim?” și “cine dracu ne mai angajează pe noi?” rămân fără răspuns și mă aruncă în ridicol – pe mine și această plecare. Și n-a fost așa, credeți-mă. Știu sigur că nici eu nici soțul, când ne-am cunoscut, nu eram de părere că trebuie să plecăm, considerând că avem prea multe de lăsat în urmă, prea multe peroane și situații de abandonat că să nu pară ceva foarte-foarte egoist și greu de dus după.

Am plecat de “acasă” la 19 ani. De la o casă și dintr-o familie (că mai mult de ea am fugit) pe care o cunoșteam măcar, dintr-un oraș pe care îl știam în întregime (că nu era greu) și unde aveam prieteni și cunoștințe și rude oriunde m-aș fi întors cu privirea. Ah, și de la un job sigur, că deja luasem post, eram titulară și puteam chiar să ajung, în câțiva ani, în oraș. Ca să nu mai zic cât de bine-văzută eram acolo, în comuna în care luasem post.

Dar am plecat, că am vrut mai mult. Dar a fost crunt. Crunt. Mai tot timpul facultății am avut probleme cu cazarea. Iar când am terminat facultatea, am avut probleme să-mi găsesc un job conform studiilor. Crunt, vă zic. Mai ales că părinții nu mi-au putut asigura nimic. O parte din cheltuieli, la începutul facultății… dar partea aia era din ce în ce mai mică. Asta în condițiile în care și lor le era greu să mi-o dea. Dar am rezistat. Asta e termenul corect. Am rezistat.

Și m-am băgat între timp la un credit pe 35 de ani (ați citit bine, treizecișicinci), cred că finalul va fi pe spinarea copilului… Și ce să fi făcut? Ai mei n-au avut să-mi dea casă. Nici mie, nici sorei mele. Abia au avut ce-și împărți ei la divorț, cât să nu rămână în stradă. Ce vorbim noi aici? Când guvernele post-decembriste au vândut tot, toată platforma chimică de unde își lua pâinea tot orașul unde locuiam, s-a dus dracului tot. Slujbe, familii, orașul cu totul… Noroc cu hackerii, că au pus iar orașul pe hartă. Pe cea a infracționalității informatice, dar ce mai contează? Tot o hartă e!

Acum…să plec??? S-o iau de la capăt, știind (intuind mai mult, pe baza experienței ruperii de oraș de acum 24 de ani) cam care e chinul, la vârstă asta, cu copii după mine??? Păi… dacă alternativa este să rămân în țara asta, în care mi-e frică tot timpul…

Cel mai frică mi-e de spitale. Sunt disperată să nu se îmbolnăvească cineva din familie sau eu, să nu ajungem dracului la spital. De stat, evident. De spital privat nu avem bani. Pentru probleme medicale minore și ne-urgente dăm și ultimii bani la clinicile private. Ca să fim tratați ca oameni. Să nu luăm ceva, dintre acele bacterii și viruși care nu apar în nici o statistică oficială (important e să dăm bine), dar care omoară oameni de ani de zile. Consider și acum, după 15 ani aproape, că e un miracol că am scăpat cu viață la nașterea băiatului, că n-am luat dracului ceva de pe-acolo și n-am murit cu alea (a se citit asistentele) apasându-mă pe burtă să iasă copilul și rupându-mi membranele cu mâna, că în evul mediu. Și vestea importantă este că aceste metode încă mai sunt folosite, chiar după 15 ani de la experiența mea si 10 de la a sorei mele, ani în care medicina a dus omenirea departe. Nu la noi, în România. Nouă ne place în evul mediu, se pare. De-aia tratăm cu dosul pacienții, chiar și gravidele (ale naibii, le-a plăcut să se f£$@!), și le trimitem pe jos, sângerând, între maternități. Și dacă femeia a luat taxiul spre spital (că știm noi cât fac ambulanțele), înseamnă clar că n-a fost urgență. Dacă avea și un soț care s-o aducă cu mășina (ca sor’mea), atunci clar era o prefăcută în căutare de atenție!

În țara asta murim pe capete și cu zile. Cu banii în cont, bani care ne-ar fi permis să mergem să ne tratăm în altă parte, cum recent s-a întâmplat cu Călin Farcaș sau alții de la Colectiv. Pentru că țara... statul ăsta care trebuie să aibă grijă de cetățenii lui (așa spune Constituția) vrea, de fapt, viața noastră. Doar așa, că să dovedească că poate dispune de ea oricând, oricum. Că nu e ca și cum ar cere-o că să... oprească viiturile sau alte nenorociri. Deși avem oameni aleși în parlament care spun că rușii ne trimit ploaia, ținând pentru ei soarele și vremea bună.

În țara în care avem olimpici la toate materiile și toate nivelurile, în care copiii noștri fugiți peste hotare, la universități de top, obțin rezultate care uimesc lumea, în țara lor, aici, noi trăim de pe-o zi pe alta și doar cu „Doamne-ajută!” și pupături de moaște, deși e clar că nimic nu ne mai ajută. Și cu coada pe sus, că nu ne trebuie nimic în spitale, că avem de toate, că nu e cazul să primim ajutor de la persoane particulare sau organizații sau alte instituții medicale din străinătate, deși oamenii sunt mereu, de zeci (deja) de ani trimiși să-și cumpere singuri medicamentele necesare pentru intervenții în spitale.

Mi-e frică să mai ies pe stradă, pentru că răufăcătorii fac legea să fie bună, îngăduitoare cu ai lor, cu alți răufăcători. Care îți dau în cap, apoi fac închisoare acasă, la domiciliu, că să nu fi stresați. Mi-e frică să trăiesc în țara în care e ok să furi omorând populația (cazul Hexifarma, cazul Colectiv etc.), furând de la oameni amărâti, dar poți face pușcărie pe bune, fără domiciliu și cărți scrise, dacă, de exemplu, ești o bătrână care da șpagă o găină. Cum să nu-mi fie frică?

Mi-e frică să-mi dau copilul la școală, că să nu mi-l tâmpească. Și nu vorbesc aici despre știință. Ci despre a fi om. Am văzut în ultima vreme manevre de apărare din partea sistemului, cum că cei „7 ani de acasă” sunt foarte importanți (atunci de ce ni l-au luat pe al șaptelea?) și dacă lipsesc, ei n-au cum să-l suplinească. Adică noi, părinții, stricăm copiii și apoi dăm vină pe școală. Ca și cum părinții ar învață copiii să copieze, nu ar fi o soluție pe care aceștia o adoptă în fața unor cerințe atât de străine de interesele și nevoile lor. Nu sunt de acord cu copiatul și niciodată nu i-am zis altceva copilului decât că e greșit să copieze. Dacă, totuși, o face (și sunt de acord, în aceste condiții, să suporte consecințele), a învățat asta la școală, credeți-mă. Practica profesorilor de a dubla nota că să-și poată încheia mediile, un alt exemplu, ce implicații are asupra copiilor, v-ați gândit? Vi se pare în regulă? Și cine face asta, părinții? Și nedreptățile de tot felul pe care le suportă la școală și pe care nu am cum să i le explic copilului?

Am vorbit aseară cu un părinte de la grădinița fiica-mii și n-am putut dormi azi-noapte. Sunt revoltată și dezolată în același timp. Simt că nu avem nici o șansă să schimbăm ceva în învățământ. Pentru că nu doar cadrele didactice au rămas captive într-o gândire demult perimată și total neadecvată valorilor pe care societatea de azi și le-a propus. Vorbeam exact despre școală, pentru că în 2-3 ani trebuie să luăm o decizie pentru copiii ăștia ai noștri, pe care îi creștem cum putem noi mai bine și aici intră inlusiv alegerea acestei grădinițe unde i-am întâlnit. Și cu alți părinți am asemenea discuții când ne întâlnim în parc, cu copiii la joacă, sau în autobuz, în drum spre birou. Omul ăsta știa că școală pe vremea lui era de rahat (e mai tânăr că mine) și știa și că am un copil mai mare, așa că a vrut să afle cum mai e școala azi. I-am spus părerea mea: un dezastru. Și nu doar judecând după note sau procentul de elevi care au luat bacalaureatul. Ci mai ales după calitatea resursei umane folosite de sistemul de învățământ, dar și după calitatea oamenilor pe care această resursă poate să o „formeze” în aceste condiții. Abuzurile (mai ales față de copii), nedreptățile, modelul de furt și încălcări ale regulilor pe care îl oferă copiilor... aici omul a reacționat: „Atât îi trebuie, să facă asta copilului meu, că mă duc peste el.” M-am blocat puțin, dar am încercat să-mi amintesc că omul părea decent, măcar din faptul că apreciază că și mine calitățile grădiniței pe care copiii noștri o frecventează. „Dar asta e o metodă de a regla o chestiune punctuală. Omul ăla nu se schimbă pentru că l-ai speriat tu. Plus că mai sunt și alții ca el... sau mai rău... Tot sistemul e viciat.” (A nu se înțelege că toți oamenii din sistem. Știu că sunt și oameni ok, dar care trebuie să se supună sistemului, altfel acesta îi țâpă afară.) Omul o ținea pe a lui, cu „corecții” de „golan” aplicate celui / celei care s-ar atinge de copilul lui. Și ceilalți copii? Și ceea ce copilul vede că li se întâmplă celorlalți copii? În plus, el mi-a explicat că un sistem care îi face pe copii să reacționeze cu agresivitate (la agresivitate) nu face neapărat rău. Că are el un coleg la birou care e țigan, nu doar ca etnie, dar și comportamental (așa a zis el, nah!). Care se poartă și vorbește extrem de urât și întotdeauna obține ce vrea. Am rămas trăznită, la asta chiar nu m-am așteptat. Să creadă că asta e un model bun în viață?!? Mi-a argumentat: el e un om bun, lasă de la el, dar în viață nu e bine așa, că te calcă toți în picioare. Am vrut să termin discuția și i-am spus: „Nu știu cum să vă spun, dar eu nu vreau pentru copilul meu să obțină în viață orice vrea CU ORICE PREȚ. Nu cu prețul de a calcă în picioare pe altul. Nu cu prețul de a fi mârlan. Nu cu prețul de a nu mai fi OM.” Mârlani sunt oricum, se „nasc natural” (nu, nu se nasc așa, doar că devenirea lor așa e cumva în schema asta mai generală a omenirii). Să fii OM, mai ales în condițiile astea în care suntem atât de mult înconjurați de mârlani, asta e cu adevărat o provocare. Și să-l faci și pe copilul tău să fie OM. Asta mi-am dorit dintotdeauna pentru el. Pentru amândoi acum. Mi se întâmplă câteodată să mă rog și atunci o fac pentru ei, pentru copiii mei (și pentru nepoata-mea). Și mă rog să să fie OAMENI. Și să fie mulțumiți cu asta.

De-aia mi-e frică tare, pentru că într-o țară așa cum a ajuns țara noastră, condusă de incompetenți aroganți, o țară care, deci, asta promovează, e încă și mai greu și, mai ales, cumva... aproape nepotrivit să fii OM. Pentru că eșți automat aruncat la gunoi, călcat în picioare, badjocorit și împins chiar la moarte... și ajungi nu mulțumit cu tine, cum mi-aș dori pentru copiii mei, ci frustrat, plin de revoltă în față nedreptăților, nefericit.

Mi-e frică să mai trăiesc în țara asta, mi-e frică pentru mine și mi-e frică pentru copiii mei. Și nu pot să plec. Așa că încerc să lupt. Nu am altă alternativă. Cât oi mai putea. Cât s-o mai putea.