Pentru
a ști cine suntem trebuie să ne uităm către… rădăcini, către aceia care au pus
cărămizi la contruirea ființei noastre. Am înțeles că răspunsurile la
întrebările actuale din viața mea trebuie să le caut în istoria mea și a
înaintașilor mei, așa că am început să mă gândesc la a scrie despre bunicii mei
ca la un proces terapeutic, în primul rând. Dar a mai fost ceva… legat nu de
trecutul meu, ci de viitor. Copiii mei nu i-au cunoscut și nu mai au cum să-I
mai cunoască decât așa, din poveștile mele. Dar dacă între timp mă ramolesc?
Glumesc… Însă știu din experiența personal că ei sunt încă pre amici să devină
interesați, la rândul lor, de istoria lor, iar până ajung în punctual ăla… s-ar
putea să fiu prea ramolită. Na, că tot acolo am ajuns! Deci n-a fost chiar
gluma…
Mi-am
înmormântat ambii bunici. Primul s-a dus Ilie, dar nu e ăsta singurul motiv
pentru care scriu despre el mai întâi. Motivul adevărat va veni odată cu
cealaltă poveste.
Bunicul
Ilie (noi bunicilor le spuneam ”tata” – ”tata Ilie” în cazul ăsta – pentru că
tatăl era ”tati”…. Sau poate pentru că am fost crescute de la o vârstă foarte
fragedă de către bunici) fusese un om aprig, spun poveștile. Era născut în...
Dumnezeu știe când. Mai fusese căsătorit o dată înainte de a o lua pe bunica.
Și n-o luase pe ea tocmai dintr-o dragoste mare, așa că relațiile dintre ei nu
erau tocmai roz. (Ba chiar erau... departe de asta) La început l-am cunoscut ca
stăpân al gospodăriei (una destul de amărâtă), umblând tot timpul cu cheile de
la beci la el. Acolo ținea băutura, care îi cam plăcea... și lui și întregului
neam din care el se trăgea. Pitea prin tot felul de cotloane ascunse niște bani
(din pensia lui) din care ne dădea și nouă la finalul vacanței. Doar noi vedeam
unde ținea banii, bunica nu trebuia să știe. Era aspru la vorbă, răstit cu
bunica, dar față de mine și sora mea era blând și înțelegător. (Și bun, că ne
dădea bani, bani pentru care nu trebuia să dăm socoteală părinților – yey!)
Eram destul de mica, probabil la școala primară, când a căzut. Îmi amintesc că
repara ceva la WC-ul din fundul grădinii. Care a rămas nereparat pe veci, ca
urmare a nefericitului eveniment despre care vorbesc. Și-a rupt un picior,
femurul… nu s-a mai reparat nici acesta niciodată! Și a devenit brusc invalid.
Din ce în ce mai invalid, pentru că deja era destul de în vîrstă și nici
aceasta, vârsta, nu a dat înapoi, ci tot înainte… Ăsta a fost sfârșitul lui ca
stăpân al gospodăriei. A venit la putere bunică-mea. Cred că de multă vreme și
cu multă ardoare aștepta ea momentul ăsta! Payback time!
Acum
bunica ținea cheile de la beci și banii pitiți prin cotloane numai de ea știute.
(Și nu era la fel de generoasă cum fusese bunicul!) Ea ținea bastonul de
mareșal, ea ridica tonul, ea hotăra totul. Bunicul își petrecea tot mai mult
timpul în pat, dormind în cămăruța lui întunecoasă. Iarna ședea lângă foc zgândărind
lemnele din sobă cu vătraiul și mestecând cu lingura în oala cu mâncare peste
care îl lăsase șef bunica, înainte să plece cine știe încotro, prin sat. Vara
stătea pe un scaun în mijlocul curții, aruncând într-una boabe găinilor care
ciuguleau prin preajmă și suduindu-le cine știe pentru ce motiv. Nu l-am auzit
să se plângă de cum ajunsese, nu cu cuvinte. Însă când stătea în pat și –
probabil – dormea, foarte adesea ofta cu patos: ”of, mama mea” sau scotea un
ciudat ”a-pa-pa-pa-pa” de care râdeam eu și sora mea, pentru că ni se părea
caraghios.
Eram
prea mica să înțeleg sau să întreb ceva. Luam comportamentul lui, întreaga lui
viață ca pe o ciudățenie care nu mă privea deloc. Acum îmi pare rău de unele
lucruri pe care nu le-am spus, de întrebări pe care nu le-am pus, de povești pe
care n-am fost dispusă să le ascult. Cum ar fi cele de război… Avea un deget
îndoit ciudat, în lateral, spunea că de la un glonț. M-am uitat acum pe net: e
vorba de falanga a 3-a, distală… care era sudată la 90 de grade față de cea de
a doua. La arătător. Degetele îi erau galben-maronii de la fumat – fuma
Mărășești, doar asta! Degetele afumate și cu falanga aia îndoită creau în
mintea mea de atunci imaginea omului trecut prin război. Și adânceau caracterul
de ciudățenie al bunicului.
În
mijlocul verii, pe 20 iulie, taică-meu ne forța să-l serbăm pe bunicul. Zic ”ne
forța” pentru că era o sărbătoare care nu ne plăcea. Și nu din cauza bietului
om, sărbătoritul, cum ar veni! Ipocrizia nevestei și copilului său îmi repugnau,
de fapt. Făceau atîta tam-tam că ”să-l serbăm pe tata Ilie”, dar, de fapt, acea
adunare nu avea nimic de-a face cu omul respectiv. Era doar pentru ei motiv de ”sărbătoare”.
Tata Ilie era ignorat cu succes în
continuare și imaginea asta mie îmi făcea rău. Mi-era milă de el, de cum
ajunsese. Dacă o merita sau nu, nu era treaba mea. Însă mie nu-mi făcuse nici
un rău. Din contră!
Relațiile
mele (ale mele și ale soră-mii deopotrivă) cu taică-meu și cu familia lui s-au
răcit foarte tare când am crescut (și am ajuns la facultate). Așa îmi și
dorisem. Când a venit vestea morții lui tata Ilie, am rămas descumpănită. Și
tristă, foarte tristă. Am decis să mă duc, deși asta presupunea să dau ochi cu
ceilalți doi. Care da, mi-au făcut rău! (Dar despre asta într-un episod
viitor.) A fost prima înmormântare a cuiva apropiat la care am participat și am
fost destul de afectată. Și de moarte în sine (deși nu m-am implicat prea tare
în organizarea și desfășurarea evenimentului, eram doar pe post de ”special
guest”), și de asaltul celor din jur asupra mea – cu reproșuri, cu instrucțiuni
(ce să pup, când să pup și cum să pup), cu insinuări și alte prostii care să mă
facă să o șterg de acolo cât mai repede. Dar cred și până azi că am făcut bine
că m-am dus la înmormântarea lui, să-mi iau”Bun rămas!” de la un om care mi-a
arătat că mă iubește mai mult decât a făcut propriul meu părinte.
Uneori
îl mai visez, deși a trecut atît de multă vreme... Îl visez viu, deși la fel de
imobil, de înțepenit (uneori chiar în coșciug, dar viu). Pare că nu a plecat
tocmai împăcat, poate tocmai pentru că în ultimele lui luni de viață nu ne-am
mai văzut și nu am mai vorbit, eu asimilându-l acelei părți din familie dinspre
care venea răul în viața mea. Dar abia atunci când a murit mi-am dat seama că
această asimilare n-a fost până la capăt, că a rămas, cumva, o figură distinctă
de restul, iar distincția a făcut-o felul în care s-a purtat cu noi, nepoatele
lui, importanța pe care ne-a făcut să simțim că o avem în viața lui atât de
amărâtă.
Poate
că nu se putea altfel...
Comentarii
Trimiteți un comentariu