Simt nevoia să scriu despre asta și, cumva, să pun umărul la ceea ce se
întâmplă. Nu doar Cioloș se mobilizează, și anume după modelul bottom-up. Ați
simțit și voi, nu? Lucrurile în jurul nostru au început să se miște. Nu foarte
vizibil, poate, și în nici un caz ca până acum. Dar consistent. Oamenii încep
să se adune umăr lângă umăr și să facă ceea ce au așteptat atâta timp să facă
cei investiți în acest scop și n-au făcut. Mai ales în ultima vreme, de când
pare că cei care conduc țara asta și-au jurat că nu se lasă până nu o distrug
complet. Da, eu așa cred, că acest suflu nou care se simte, acest nou curent de
”dezvoltare de relații comunitare” se întâmplă pentru că a expirat timpul pe
care l-am acordat celor care tot conduc destinele țării de la Revoluție încoace
ca să-și dovedească buna credință. Și pentru că – nu-i așa? – alții n-avem (dar
și aici încep să se schimbe lucrurile), atunci să ne vedem de ale noastre nu ca
până acum, când ”ale noastre” însemnau strict cele cuprinse între pereții casei
noastre, ci să ”cucerim” din ce în ce mai mult spațiul public. De fapt, să îl
transformăm din ”public” – care la noi, în România, înseamnă ”al nimănui” – în
comunitar, adică al celor care îl populează, atunci când nu sunt nici între
pereții propriilor case, nici între cei ai firmelor unde lucrează. Să il facem
”al nostru”.
Cum a început pentru mine? Cu revoltă. Revolta a cerut o ”rezolvare”, pe
care am început s-o caut în jur. Protestele din piață am văzut că sunt ignorate,
nu produc decât niște efecte despre care avem impresia pe moment că sunt bune,
apoi constatăm că parcă au atras și mai mult rău, și mai multă îndârjire de la
cei împotriva cărora protestăm, și mai multă lipsă de scrupule etc. Și atunci,
ce să fac? Pentru că trebuie să fac ceva, simt că nu mai pot sta, nu mai pot
aștepta o rezolvare din partea altora (mai ales pentru că fiind a altora, sunt
șanse mari să nu mă satisfacă). În situația asta fie cauți ceva, fie stai
deschis să te găsească acel ceva. Fie amândouă. Așa am ajuns la Declic.
Cred că nu mai e persoană care să aibă cont pe facebook și să nu fi văzut
măcar o campanie Declic distribuită pe facebook. Petiții: semnați pentru teme
mai puține pentru elevi, semnați pentru demisia Avocatului Poporului, semnați
pentru ... Am semnat. Pentru multe. Nu ca popa, ci citind prezentările care
însoțeau cererile de semnături. Fac o paranteză, despre petiții: știu că mulți
sunt sceptici, de genul ”Și cu ce schimbă situația semnătura mea pe o petiție?
Cine a auzit să se schimbe ceva de la o petiție pe facebook?”. Dar.... dacă se
poate să se schimbe ceva? Dacă există și 1% șanse, de ce să n-o faci? Cât de
mult îți valorizezi semnătura de spui că nu vrei s-o irosești investind în
cauze a căror probabilitate e foarte mică. Hai să fim serioși! Decât nimic, mai
bine fac acest gest mic – asta e filozofia mea în ce privește aceste petiții.
În plus, întotdeauna bifez căzuța prin care optez pentru a primi informații
despre ce s-a întâmplat cu acea petiție, dacă tot îmi pasă de ceea ce am
semnat. Aici închid paranteza. Și revin la Declic.
Petițiile făcute pe platforma lor mi-au atras de la început atenția, pentru
că ”miroseau” a profesionalism. Erau scrise bine, instrumentul (platforma) era
profi, ofereau posibilitatea de a primi actualizări, informări pe subiect –
super tare! Ulterior am aflat că este vorba despre un instrument importat – și
ce? Dacă e bun, să-l folosim. Și uite-așa am dat like paginii lor ca să fiu la
curent cu orice inițiativă. Așa am aflat că organizează întâlniri cu oamenii.
Era una despre cum se fac petițiile, dar și una despre implicare (între timp au
devenit mai multe – bravo!). Evident m-am înscris la cea despre implicare. Am
pornit seara, pe întuneric, bâjbâind pe străduțe, către Casa activistului
într-o vineri, după serviciu, cu revolta în gât și speranța că la acea
întâlnire găseam răspunsul la întrebarea care mă frământa atât de tare: unde să
pun umărul ca să scap țara de hoți. Nah, ca tot omu’ decent din zilele noastre.
Întâlnirea a fost cumva iluminatoare pentru mine. Deși am fost foarte
dezamăgită să constat că oamenii de la Declic nu doreau să pornească să dărâme
Guvernul (să-mi iertați speranța naivă), ci faceau un act de instruire a
oamenilor care simt că au resurse (de orice fel) de oferit, să-i învețe cum să
facă asta și unde – sau mai bine zis ”cui”.
Cum? Simplu: descoperind care este resursa pe care o poate oferi – bani,
timp, expertiză, relații, altfel spus ce îi place și la ce se pricepe. Cui? Celor
care au nevoie. Așteptam să-mi spună cineva unde să mă duc? Am aflat :D că
puteam căuta singură. Am aflat că există tot felul de grupuri de inițiativă, de
asociații comunitare, de fundații (de ultimele știam). Cele care – sau a căror
cauză – mă reprezintă cel mai bine ar putea beneficia de implicarea mea. În
zilele următoare am aflat, de exemplu, că pentru zona în care locuiesc există o
comunitate pe facebook. Descoperirea asta e direct legată de atelierul
organizat de către Declic la care am participat acum câteva săptămâni și pentru
care am pierdut aproape în întregime o ediție din ”Vocea României”. Dar a
meritat!
Mai mult, am aflat că sunt – și care – mai multe feluri de implicare. Vi le
spus pe scurt, căci poate mai e util cuiva: protest, activism, petiție, grevă,
averizor de integritate (asta chiar nu știam ce este), activități sportive,
finanțare (donație), grupuri informale în cartiere, cetățean informat,
voluntariat.
Deși nemulțumită că nu aveam șanse să ”dau jos Guvernul”, a trebuit să
recunosc (față de mine) câteva lucruri: 1) că avusesem dreptate cu privire la
profesionalismul echipei Declic (o mână de oameni foarte pricepuți, instruiți, dornici
să schimbe lucrurile ”de la firul ierbii”), 2) că eu chiar trebuie să fac ceva,
care să fie consistent, important pentru alți oameni (chiar și numai unul
singur), care să schimbe ceva din starea lucrurilor și poate cel mai important
3) că orice ar fi să fie făcut, pentru ca să conteze cu adevărat și pe termen
lung și să dea o șansă reală de dezvoltare țării, trebuie să fie legal,
democratic, cu respectarea drepturilor tuturor. Cu atât mai mult cu cât cei
care ne mănâncă zilele (și banii) fac exact
pe dos.
Am mai aflat la această întâlnire – ca să revin la petiții și la un ton mai
optimist – că una dintre campaniile Declic la care am participat a ”avut
efect”. A fost o campanie în care au creat posibilitatea ca oamenii să scrie un
mesaj pe whatsapp ministrului sănătății, doamnei Sorina Pintea, în legătură cu
neregulile de la Spitalul Municipal București. Am scris imediat. Ca mine au
făcut și alte mii de români și... i s-a blocat femeii telefonul. A TREBUIT,
deci, să facă ceva. Deși cei de la comunitatea Declic au recunoscut că blocarea
telefonului unui ministru nu e un lucru prea bun dacă vrei ca acel om să
muncească. Da, dar... o astfel de finalitate i-a arătat doamnei minsitru că
oamenii chiar vor să se aplece naibii odată asupra problemei. Când am aflat despre
efectele campaniei recunosc că m-am simțit... satisfăcută. La ultima campanie
pe subiect asemănător, instrumentul pus la dispoziție îți semnaliza când se
eliberează linia telefonică să poți vorbi la direcțiile din Ministerul
Sănătății – deci pe telefoanele fixe ale instituției. Încă o dovadă de
profesionalism de la echipa Declic, care s-a dovedit capabilă să se adapteze și
să găsească soluții mai bune decât cele folosite inițial.
Și se pare că și campania Certej a avut efect...
Asta a fost introducerea. Cam lungă, știu, dar era necesară ca să se
înțeleagă contextul, căutarea...
Într-o bună zi, ulterior acestei ”iluminări”, am aflat despre faptul că
oameni din județul meu natal se întâlnesc pentru a stabili niște relații ca
bază pentru dezvoltare comunitară a județului. În aceeași zi, am aflat din două
direcții diferite despre această inițiativă. N-am putut participa la întâlnirea
care se anunța atunci, dar vineri seară (acum 2 zile deci) am aflat că a doua
zi de dimneață se întâmplă din nou. Am spus ”adio” somnului meu compensator de
weekend și m-am dus. Iar în noaptea următoare n-am putut să dorm gândindu-mă ce
pot să fac. (Vă dați seama cât deficit de somn am acumulat în weekendul ăsta?)
Nu știu ce viață au alți oameni, dar a mea e destul de normală:
birou-pat-birou-pat. Am familie, copii, ședințe cu părinții, serbări, socru și
bunică bolnavi, mai am o vârstă la care sistemele proprii încep să se
”gripeze”.... d-astea. Apoi, într-o zi de weekend prea de dimineață și cu ceața
neridicată de pe creier și ochi ca urmare a lipsei de cofeină în sânge (care
s-a reglat tot în cadrul întlnirii, pe sistemul ”strop cu strop către trezirea
totală”), întâlnesc niște oameni tineri care fac lucruri uimitoare, proiecte
mind-blowing, care par a avea soluții la toate problemele sau, dacă nu le au,
atunci măcar au suficientă determinare cât să le tot caute până le găsesc. M-au
”prins” pe loc în jocul lor – un joc nebunesc de frumos și de serios. Mișcăm Vâlcea vrea să facă județul Vâlcea ”a better place”. G.I. Asociația Comunitară Vâlcea vrea să dezvolte comunitatea astfel încât aceasta SĂ-ȘI facă viața mai
bună. Puteam să nu cad în plasa lor? N-am avut nicio șansă. Împreună cele două
entități fac întâlniri numite ”Diaspora vâlceană” (poetic, nu?) în orașele
mari, pentru a readuce acasă resursele acestui județ. Nu oamenii neapărat, cât
resursele. Cunoștințele lor, expertiza, relațiile, să pună cap la cap resursele
pentru a da o șansă comunității vâlcene să se dezvolte. Eu sunt ”pentru” cu tot
sufletul. Și am să pun un strop (doi, trei) de efort în asta, chiar dacă eu de
oraș m-am cam rupt – n-am mai fost pe acolo de ... niște ani. Dar mi se pare
corect și necesar pentru sufletul meu să dau ceva înapoi locului care mi-a fost
atâta vreme ”acasă” (și undeva, în suflet, încă mai e).
Oamenii buni strâng rândurile, se vede asta dacă te uiți atent în jur. E
semn bun. Și vreau să iau și eu parte la povestea asta frumoasă. Și poate chiar
o să-mi treacă oful cu plecatul din țară...
Comentarii
Trimiteți un comentariu