Am
fost aseară la protestul de la Ateneu. Acum câteva zile, când am văzut
evenimentul pe facebook, mi-am amintit că mi-am propus, la protestul din 22 decembrie
2018, să nu mai particip la altul până nu se face vremea mai bună afară. Pentru
că, din nou, am fost acolo deși eram bolnavă, pentru că mi s-a părut că e
important să fiu. Dar nu mai pot. Ca om, nu mai pot. Am o viață, am familie, am
copii care au nevoie de timpul și energia mea. Totuși, pentu ei mă duc și la
proteste. Dar asta nu le bagă mâncare în gură acum, în mometul ăsta. Cam așa se
dă lupta în capul meu. Un armistițiu de genul ”nu mai ies la proteste iarna
decât în caz de pericol iminent” mi s-a părut că e o soluție decentă ca să po
să trăiesc cu mine. Așa că atunci când am citit despre protestul de la Ateneu,
mi-am zis că nu mă duc. Mai ales că nu înțelegeam de ce la Ateneu... Cu vreo
două zile înainte de protest mi s-a lămurit și asta: acolo urma să se afle întregul
leadership al Uniunii Europene (președinții Consiliului European, ai Comisiei
Europene, ai Parlamentului European, comisarii europeni, leaderii grupurilor
din Parlamentul European) pentru a participa la preluarea președinției rotative
de către România. Atunci m-am răzgândit. Mi-am zis: ”Vin oamenii ăia și trebuie
să știe care e părerea noastră, a celor ce am tot ieșit de 2 ani încoace să
protestă; să știe că noi, oamenii din țara asta care nu am furat și nu am
ocolit legea, noi vrem în UE, noi ne identificăm cu valorile europene.”
N-a
fost simplu. În loc să plec acasă după o zi de muncă care trebuia să se termine
la 6, am stat până aproape de 7 și apoi am pornit cătr Ateneu. Fusese o zi în
care am alergat prin oraș cu diverse treburi, pe jos, îmi făcusem ”norma de
pași” încă de pe la prânz, așa că nu mi-a picat bine deloc faptul că jandarmeria
a blocat accesul către locul protestului și a trebuit să fac ditai ocolul...
Dar nici nu aveam să renunț.
Personal, mi-am
dorit să fie o demonstrație de atașament față de Uniunea Europeană și am fost
dezamăgită că ne-am trezit strigând tot despre ciuma roșie, tot despre corupție,
amnistie... Dar, de fapt, astea sunt problemele noastre și n-avem cum să
strigăm altceva. Totuși, noi eram afară, în ger și ninsoare (cu o zi înainte de
ce nu ninsese? Zici că ăștia au pile la vreme), împreună cu Mihai Șora, iar”oamenii
de la UE”, a căror prezență mă făcuse să îmi calc hotărârea și să vin, erau înauntru,
la căldurică, pupându-se cu Dăncilă, cu Iordache, cu Năstase și cu Severin (condamnat
penal pentru fapte de corupție petrecute chiar la Consiliul Europei). Am simțit
silă și m-am hotărât că durerea de coloană care mă chinuia deja când am pornit
către Ateneu e importantă pentru mine, așa că m-am târât spre casă.
Cât timp am stat la
Ateneu, am constatat că strigarea care mobilizase cel mai tare mulțimea adunată
acolo și făcuse să răsune toată zona fusese ”Analfabeta”. Nu poți, mă, să rămâi
indiferent, n-ai cum. M-am tot gândit. Aș putea să zic: ”Dă-o-n m.. m... Asta
e, n-o să stea o veșnicie acolo!”, dar nu e așa.
Am crescut în epoca
lui Ceaușescu, când erau în funcții cei care știau să lingă bine fundurile nesimțite
ale altora care ajunseseră acolo tot așa. Dar, cumva, părea încă posibil să ”ajungi
cineva” dacă învățai mult, munceai serios și îți vedeai de treaba ta (e drept
că de multe ori, dacă erai prea bun, nu te mai lăsau să-ți vezi de treaba ta).
Am crescut cu credința că a învăța e calea spre realizare. Asta ne spuneau
părinții. Ei au făcut ce au putut în privința asta, provenind din țărani simpli,
cu foarte puțină educație. Dar au făcut totul – părinții generației mele –
pentru ca fiii și fiicele lor să învețe mai mult ca ei pentru a ajunge mai bine
ca ei. Așa l-am îndemnat și eu pe fiul meu. Deși treaba asta era deja perimată
și se vedea ușor în jur treaba asta: și eu și tatăl lui am făcut școală, am muncit
(uneori având două joburi), dar abia făceam față zilei. Și îi spuneam că nu
putem să-i cumpărăm una sau alta. Și nu puteam să mergem în fiecare an la mare.
Deja scena publică era ocupată de șmecheri cu bemveuri, de Monici Gabor și
Biance Drăgușanu (frateeeee, abia am reușit, cu gugăl cu tot, să-mi amintesc
numele lor), iar eu încercam să rămân autetică cu ”dacă nu înveți, nu poți
ajunge decât măturător de stradă”.
Dar acum???? Acum,
când Guvernul țării este condus de Dăncilă și alte replici nefericite ale ei sunt
puse în fruntea altor instituții importante ale statului (Carmen Dan,
motostivuitoarea care pozeaza camel toe, contabila care a ajuns zilele astea în
fruntea ANAF)!!! Ce să-i spun eu fetei mele? Suntem o țară condusă de o gâscă
ce nu poate să se exprime în limba în care vorbește de peste 50 de ani, de când
a văzut lumina zilei. Cum să îmi intre chestia asta? Nu-mi intră. Rămâne așa,
ca un nod în gât. Nu mă lasă să respir. Nu mă lasă să-mi cresc copilul.
Uneori, ca să pot
să funcționez, caut metode să îndulcesc situația. Îmi spun că uite și
americanii, stăpânii lumii, cum se fac de râs cu Donald Trump. Dar măcar ăla,
așa nesimțit cum e, bolnav la cap, el a făcut ceva de capul lui, ceva ce i-a
adus bani (chiar foarte mulți), măcar l-a dus mintea la ceva. Măcar are o
politică a lui, o ideologie pe care o pricepe și o urmărește. Adică... nu prea
încape comparație.
Suntem rău...
suntem rău ca nație dacă am permis să ajungem așa. Să nu pot să-mi cresc
copilul civilizat, cinstit, pentru că vine alde Dăncilă, alte Dragnea, alde Triculescu
și-mi spune că modelul de succes e ăla în care trebuie să pupi / xxx organe
puturoase de moși decrepiți și demagogi care s-au urcat pe cadavrele celor
mulți, săraci (și sărăciți) și proști (aia e, să recunoaștem!) și acum sfidează
o țară cu averi care nu se justifică nici în mai multe vieți de angajați la
stat...
Așa că nu are cum
această luptă să fie altfel decât personală.
Comentarii
Trimiteți un comentariu