Nu
(mai) avem răbdare, dar avem nervi. Cu cât ora e mai târzie, cu cât am repetat
de mai multe ori că trebuie făcut un lucru și rugămintea noastră a rămas
neauzită / nebăgată în seamă și, deci, lucrul nefăcut, cu atât... avem mai
puțină răbdare și mai mulți nervi. Nu că ne-am propune asta, ci... atâta putem.
Cu toate antrenamentele, cărțile de parenting citite și suferințele îndurate
când eram mici.
Am
toată admirația pentru perosanele care dovedesc a deține izvoare nesecate de
răbdare, zău! Ale mele nu sunt nesecate. Ba chiar aseară, pe la ora 23, secase
și mama lor, a izvoarelor...
După 4 zile de
weekend (d-ăla bun, prelungit), camera fetei era plină de jucării înșirate pe
jos, de nu puteam păși nicăieri. Iar ea îmi explica despre cum nu-i este ei
somn. De parcă nu știam! Nu-i e somn niciodată! Dar până la somn, trebuia să
descurce casa. Iar ea... refuza să strângă jucăriile. Eu strângem rufele uscate
(ale ei) și pe împachetam și le aranjam în dulap și mă rugam de ea... Și-mi era
lehamite s-o mai ameninț că le strâng cu mătura. Și mi-era somn. Și mi-era de
un film, de zăcut, de orice altceva decât de o ceartă și lunga bătălie dinainte
de culcare.
Mi-am amintit de niște
filmulețe și articole cu sfaturi de parenting pe care l-am văzut recent aici și, deși nu aveam nici un chef, am decis: 1) s-o iau pe rând: ce să rezolv
mai întâi? Jucăriile și 2) s-o dăm în joacă, pentru că motivul pentru care fata
refuza să facă ce o rugam era că ”e prea plictisitor” (replica mea ”nu mai
spune? Crezi că să strâng rufele, să le împachetez și să le pun în dulap e
distractiv pentru mine?” nu a avut nici un efect... în nici un caz nu unul
pozitiv). Așa că am abordat-o cu un truc: ”Ia doar 5 jucării de pe jos și
pune-le la locul lor!”. Nu știu cum și de ce, dar rugămintea a avut impact
imediat. N-am făcut prea mari eforturi să par jucăușă pentru că, așa cum
spuneam, nu prea-mi mai ardea. Dar cumva a perceput că e un fel de joc și a
intrat în el imediat. I-am mai spus ca apoi să vină la mine să-mi spună care au
fost cele 5. Această solicitare a fost abandonată repede, pentru că dura prea
mult și uneori nu știa să-mi spună și se ducea să-mi aducă obiectul să mi-l
arate. După ce abia-l pusese la locul lui!!!
Când am văzut că ține
figura, am zis să continui: ”Acum pune la locul lor 4 jucării care sunt acum pe
jos și anunță-mă repede când ai terminat.” Era deja încântată, se grăbea să
execute sarcina și următoarea a fost să pună 3, apoi 2 și apoi ”Acum ridică o
jucărie, dar să fie cea mai mare dintre cele care au rămas înșirate pe jos!”.
Am fost apoi să verific. Arăta mult mai bine, dar nu era gata. Așa că i-am spus
că mai trebuie să jucăm jocul o dată.
Ha! Jocul, auzi!
Când am transformat sarcina simplă într-un joc, doar pentru că i-am spus așa, a
și fost considerată ca atare! Și l-am jucat de vreo 3 ori până a fost camera
lună. Vă mai spun un secret: între timp, voia bună s-a luat și la mine și am
sfârșit țopăind amânduă de bucurie. N-aș fi crezut să se întâmple asta, dar
cred că totul e să încerci (chiar dacă de multe ori n-ai chef). Și mai fac o precizare:
fata tocmai a împlinit 5 ani, deci nu garantez că metoda asta are efect și la
12 ani!
Comentarii
Trimiteți un comentariu