Nici nu
a pornit bine semestrul al 2-lea și
au început problemele. Nu că ele s-ar fi oprit vreodată – în educație! Și
totuși, o profesoară anunță că intră în greva foamei din a doua zi a
semestrului doi pentru că...
În primă fază, să văd un om din sistem
revoltat (până la refuzul de a mai intra la clasă și intrarea în greva foamei)
mi-a dat speranță. Pentru că, într-adevăr, nu se mai poate. Apoi am început să
citesc postarea ei publicată pe facebook (mă întreb dacă ea se regăsește și
într-o misivă depusă la registratura școlii sau e doar așa, pentru publicul
spectator). O postare foarte lungă, dar nu ăsta este motivul pentru care mi-am
pierdut interesul și răbdarea după prima treime – timpul și nervii mei, deh!
Se vede că este un text scris la
nervi și din cauza asta pierde puncte la organizarea ideilor. Dar știm cu toții
cum e să ne pierdem cu firea, să simțim că ne explodează capul de nervi. E de
înțeles, pe bune! Mai ales când citești despre faptul că sunt copleșite cadrele
didactice cu tot felul de cerințe administrative, situații de făcut, tabele,
justificări, participări la comisii și comitete care nu au un rol pe bune, ci
doar unul formal, care le fură timpul și nervii. Pe cuvânt că pot să înțeleg
asta. Și să fiu chiar alături de ele în protest... dacă se hotărăsc vreodată
să-l facă.
Doar că în bucata pe care am
apucat să o citesc (recunosc, fac judecăți fără să fi citit în întregime, dar
nu pentru că n-aș fi vrut să citesc tot), aceste aspecte erau atinse cumva în
treacăt, iar ceea ce am înțeles eu că ar fi nemulțumirile majore ale doamnei
profesoare loveau în alt loc mai tare.
Nu vreau să fac analiză pe text,
n-am absolut nimic nici cu persoana în cauză, nici cu această categorie
profesională ca atare, însă eu văd lucrurile așa:
- fie nemulțumirile doamnei profesoare țin de sistem, de conducerea școlii în care profesează și atunci gestul anunțat – greva foamei – este este legal, salutar și de dorit a fi adoptat de mai mulți care – sunt sigură – gândesc ca ea, dar se tem de consecințele pe care gestul le-ar avea asupra lor (chiar și pentru teama asta se pot găsi soluții, vezi la finalul articolului);
- fie – așa cum am avut eu impresia – nemulțumirile acestei profesoare țin de alt gen de lucruri, cum ar fi: felul cum își cresc azi oamenii copiii, de caracteristicile societății noastre capitaliste în care părinții sunt supra-preocupați de locul de muncă (îndreptățită sau nu preocuparea) și acordă mai puțină atenție nevoilor emoționale ale copiilor iar aceștia se transformă în persoane revendicative, fără echilibrul emoțional; ar mai fi și educația parentală, de acasă – cei 7 ani – care să-i ajute să funcționeze normal în societate (deci la școală) și a cărei lipsă doamna profesoară o acuză; ar mai fi, de asemenea, pretențiile părinților vis-a-vis de școală și de profesori în particular, subiect care este destul de fierbinte zilele acestea și cu siguranță contextul acesta nu-i este străin doamnei profesoare (mai probabil să vină de acolo inflamarea asta decât din ce s-ar fi putut întâmpla într-o primă zi a semestrului doi a acestui an școlar). În orice caz, ca să n-o lungesc cu motivele din categoria asta, dacă protestul său este față de aceste lucruri, el ar trebui să se soldeze cu o demisie, nu cu o grevă a foamei. Administrativ vorbind, ăsta ar fi gestul corect. Nu poate să stea în greva foamei până când părinții își vor educa părinții așa cum i-ar plăcea ei, nu? (Iar aici este o altă și foarte diferită discuție: cum cred profesorii că ar trebui educați copiii acasă! E plin facebookul de lista aia care circulă cu ce ar trebui să învețe copilul acasă și ce ar trebui să învețe la școală, și anume: matematică, fizică, chimie etc.)
Nu vreau să se înțeleagă că pun
problema demisiei ca mijloc de a o pedepsi în vreun fel pe doamna profesoară
pentru revolta ei sau pentru altceva. Nicidecum. Pur și simplu demisia este
soluția normală pe care trebuie să o adopte orice om care simte că nu se potrivește cu locul în care se
află: cu contextul de muncă, cu colegii, cu politica organizației (fie ea firmă
de făcut șuruburi sau instituție publică de învățământ), cu valorile promovate
de către aceasta, cu politica de cadre etc. Oricare dintre cei care activăm pe
piața liberă a forței de muncă știm că e așa, nu? Au fost oameni cu funcții
importante în companii mari care au făcut asta – s-au apucat de manufacturat
bijuterii, de exemplu. Nu e nimic rău. Din contră, nu e nimic mai sănătos
pentru individ decât să facă asta.
Să continui să faci ceva care nu
numai că nu-ți aduce satisfacții, dar îți provoacă chiar dezechilibru emoțional
care poate afecta nu doar starea emoțională, dar și starea de sănătate
generală, pe termen lung – asta e o prostie. În plus, pentru societate e nociv,
pentru că ne putem da și noi seama cam ce ”eficiență” are un om nefericit la
locul de muncă, mai ales când ”materialul” cu care lucrează este de o asemnea
natură – aia umană!
Cât despre faptul că sunt copiii
mai revendicativi acum decât... eram noi înșine la vârsta lor, apreciez că sunt
două aspecte de luat în seamă:
- dacă sunt revendicativi fără motiv (valabil și în cazul părinților revendicativi), copiii ăștia AU NEVOIE de adulți responsabili, echilibrați care să le explice asta cu calm, cu respectul cuvenit oricărui om (oh, da, chiar și copiilor!) și, mai ales, cu argumente raționale. Nu cu istericale și cu eternul ”pe vremea noastră știam ce e ăla respect față de profesori”. Respectul nu se dă, respectul se câștigă. N-aș zice dacă n-aș fi văzut asta la oameni cu adevărat dăruiți acestei meserii;
- dacă sunt revendicativi cu motiv, au nevoie tot de niște adulți responsabili care să-i asculte, să le înțeleagă punctul de vedere și să-i ajute să remedieze problemele. În plus, cred că e foarte sănătos pentru noi ca societate că acești tineri sunt revendicativi (în varianta ”cu motiv”), că nu mai mor de frică în papuci ca noi, ăștia crescuți în comunism sau de părinți care au crescut în comunism și care încă nu au depășit trauma și consideră că să crești așa – în frică față de profesori și de orice autoritate formală – e sănătos. Nu, nu e! Așa ajungem să acceptăm toate rahaturile și în viața personală, și la locul de muncă, și în politică. Și asta nu e bine!
În perioada asta văd multe cadre
didactice foarte supărate pentru că societatea în ansamblu a devenit
revendicativă față de sistemul de învățământ. Încep părinții să ceară de la sistem
să facă ceea ce trebuie, ceea ce promite în documente importante – de la
Constituție, la Statutul elevului, la Legea educației etc. Sunt revoltate
cadrele didactice pentru că li se cere să facă la clasă mai mult decât
”informare”, transmitere de informații, că li se pretinde ca relația pe care o
stabilesc cu elevii să nu mai fie unidirecțională – de la profesori la elevi să
curgă valul de informație, informație pe care elevii o pot găsi acum muuult mai
ușor, ami actuală și mai atractiv prezentată pe internet. Deci dacă profesorii
cred că rolul lor este să le ofere copiilor informații, înseamnă că, practic,
în zilele noastre, au devenit inutili.
Utilitatea lor se explică tocmai prin valența formativă a relației pe care
o stabilesc cu elevii. Pe care mulți dintre ei refuză s-o mai accepte și se
supără când societatea le cere să nu facă asta. În plus, scrie și-n ”manualele
de profesor” (nu știu cum le zice acum, pe vremea mea le spunea ”Metodica
predării ...”) – că relatia este formativă, adică de natură să formeze caracterul
omului. Ups!
E greu să fii profesor / cadru didactic! Pe bune că e greu. Eu n-aș putea
s-o fac, de-aia m-am dat deoparte. Am recunscut că nu pot s-o fac, deși am
studiile necesare. Pentru că... e vorba de mai mult decât niște cărți citite și
niște examene luate. Și lucrurile așa cred că ar trebui să stea: nu ești făcut
pentru asta, recunoaște și dă-te deoparte, nu ține locul ocupat! Acum nu fac
decât să-mi joc cât de bine pot rolul de părinte. (Și am probleme din cauza
asta.)
Foarte multă vreme s-a considerat că este o meserie simplă, ușoară, fără
multă bătaie de cap (unii chiar nu-și bat capul) și care îți permite un program
lejer de 4 ore pe zi – știu că de fapt e mail mult, dar așa suna propaganda pe
care și eu am ”înghițit-o” de atâtea ori (altfel de unde aș ști-o?). Mai ales că
am avut periode în viața mea în care am fost ”între job-uri” – atunci se punea
cel mai dramatic problema privind cariera mea în învățământ. Știam că acolo
n-aș fi avut probleme să obțin o slujbă, doar că nu simțeam că sunt eu pentru
așa ceva.
Din păcate, meseria asta n-a fost apreciată nici de cei aflați la conducerea
sistemului, nici de către cei care au ajuns s-o practice din motive
conjuncturale (despre care aminteam mai sus). Așa au ajuns cadrele didactice să
fie sub-plătite (grav) și desconsiderate la nivel de societate. Dar vina e și a
lor, a fiecăruia în parte care a fost părtaș la această mascaradă prin... lipsa
revoltei (individuale, dar și organizate). Din partea părinților și a copiilor
nu e decât o reacție la ce a ajuns sistemul. Cât de perfid e jocul ăsta că am
ajuns să ne războim între noi cei care suferim efectele cel mai mult!...
Totuși, sunt oameni – cunosc astfel de oameni – care sunt cu adevărat dăruiți
pentru această meserie și care o înțeleg și practică așa cum trebuie. Ei ar
trebui să fie etalonul.
Temă pentru acasă: Propun să aprofundăm conceptul: avertizor de integritate – eu l-am aflat recent, când cu cazul asistenților
de la Spitalul Municipal București (2 oameni din sute care lucrează acolo și au
ales... să tacă!), deși legea este din 2004!!!
Potrivit Legii nr. 571 din 2004 privind protecția personalului din autoritățile
publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale
legii (publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 17 decembrie 2004), ”avertizor înseamnă persoana care face o
sesizare potrivit lit.a) și care este încadrată în una din autoritățile
publice, instituțiile publice sau celelalte unități prevăzute la art.2”. ” Art. 5. Semnalarea
unor fapte de încălcare a legii de către persoanele prevazute la art.1 și
art.2, prevăzute de lege ca fiind abateri disciplinare, contravenții sau infracțiuni,
constituie avertizare în interes public (...)”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu