O țară de olimpici

          Gând: Ca țară care avem de atâta vreme olimpici la atâtea discipline, cu rezultate excepționale pe la tot felul de concursuri internaționale (gen NASA sau mai știu eu ce), n-ar trebui să fim... mult mai departe?

          Experiența mea cu Școala 3 din București a fost urâtă. Deși mulți dintre cei care mă auzeam că am dus copilul acolo, îmi lăudau școala de parcă era... Mă rog, nu chiar ca școala 12, unde merg copiii ”baștanilor”. Dar părea că în lumea normală (nu ”bună”) prinsesem pe Dumnezeu de picior. Însă realitatea mea avea câteva aspecte extrem de contondente pentru mine și copilul meu: o doamnă învățătoare în pragul pensionării foarte zdruncinată emoțional de moartea recentă a mamei sale, super-bisericoasă, care nu reușea să termine de parcurs manualele la disciplinele principale până la finalul anului școlar, o clasă de elevi despre care m-am prins repede că era formată din ce rămăsese după ce toate celelalte învățătoare aleseseră ce fusese ”mai de soi” (nuuuu, nu se practiă deloc așa ceva!), astfel încât nivelul economico-social al familiilor elevilor era foarte scăzut (o clasă cu 8 burse sociale în buricul Bucureștiului, la o aruncătură de băț de Guvern și într-o zonă unde piața imobiliară este una dintre cele mai... selecte, mai ales la preț), un director care e director acolo de vreo 20 de ani și pare că pe director pe viață, care conduce acea instituție de învățământ cu istericale și multă nedreptate, favorizând profesoare fără merite, dar despre care se zvonește că sunt într-o relație mai mult decât profesională cu el etc.

          Experiența mea cu Școala 3 din București a fost urâta, cu excepția câtorva lucruri. Unul ar fi dedicarea părinților. Deși provnind din medii socio-economice defavorizate, am întâlnit în acea clasă părinți foarte interesați de a asigura copiilor lor condiții cât mai normale de viață. Cu învățătoarea nu aveau ce discuta (aceasta decisese probabil demult să nu mai pună suflet), cu directorul nici atât, așa că se mobilizau ei și amenajau clasa de sărbători, strângeau bani pentru mici (foarte mici, chiar simbolice) cadouri pentru copii de Sfântul Nicolae - inclusiv pentru cei ai căror părinți nu-și permiteau, se luptau cu conducerea pentru a pune capăt abuzurilor fizice (dar și emoționale) ale profesoarei de sport asupra copiilor (am mai povestit despre metoda ei pedagogică preferată: lovitul copiilor cu agenda în cap, de exemplu). Al doilea lucru care m-a impresionat a fost unul care o implica pe doamna învățătoare într-un mod care-mi schimbă puțin părerea despre ea.

          În clasă era și un elev de etnie rromă – adică la ăsta fac referire în povesta asta. Familia lui era săracă, mai avea și alți frați, iar părinții aveau mai multe slujbe ca să poată să se întrețină. El era ultimul copil, așa că nimeni nu avea timp de el. Mai mult, chiar dacă aveau timp, părinții nu aveau capacitatea și pregătirea să-l ajute. Da, nici cât pentru clasa întâi. Așa că s-a încadrat de la început în ”coada” clasei. Nu scria temele acasă pentru că nu-l punea nimeni, iar în clasă nu avea chef și nici... exercițiu să poată ține pasul cu colegii. Învățătoarea a discutat cu părinții și au decis să-l ajute. Împreună. Acasă părinții îl băteau la cap cu temele, un frate mai mare îl mai ajuta să le rezolve, iar doamna mai rămânea cu el după ore să-l ajute și ea. A reușit astfel să părăsească poziția de ”codaș al clasei” avansând puternic în ierarhia clasei, i-a crescut încrederea de sine și s-a apucat să învețe să cânte la vioară, fiind apreciat pentru acest lucru și în cadrul serbărilor organizate la școală. Clasa a doua a fost, pentru el, cu totul și cu totul diferită față de clasa întâi. Iar glasul doamnei învățătoare povestind asta tremura de satisfacție și mândrie.

          Am văzut atunci pe viu ce înseamnă, de fapt, să fii dascăl. Asta înseamnă: să aduci un om (un pui de om) dintr-o situație lipsită de șanse în una cu multe șanse de a evolua, de a-și putea croi un drum în viață independent!

          Și mă întreb, în contextul discuției despre cele 3 colegii din Brașov care găsesc că e sub demnitatea lor să lucreze cu copii care nu iau peste 8 (media), ce cred acei profesori că sunt ei? Care cred că e rostul lor pe acest pământ, în meseria pe care – indiferent dacă și-au ales-o sau nu de bună voie și nesiliți de nimeni – o practică? Cum poți să te consideri dascăl dacă n-ai adus măcar un ”caz disperat” la liman? Iar aici nu vorbim de cazuri disperate, de repetenți... Vorbim și despre copii cu medii între 5 și 8. Adică mediocrii. Așa, ca noi toți. Știu că toți visăm, vrem, ne dorim cu disperare să fim speciali, să fim geniali. Dar – statistica nu minte – cei mai mulți dintre noi nu suntem! N-avem cum! Nici nu știu dacă trebuie... Însă noi, ăștia, mediocrii, suntem măcar cei mai mulți, cel mai comun caz, să zic. Atât de simplu este. În plus, geniul.... nu se face! Nu se manufacturează. Nici chiar dacă îi bagi carte în cap cu pâlnia, nici dacă îl amenință sau șantajezi. Nu.

          Îi dai unui om să facă lucrurile pe care le poate face și... și ce? Crezi că ai vreun merit de formator de elite?

          Să ne mai gândim la un aspect. În clasa a 5-a (am înțeles că povestea cu limita de medie e la clasele de gimnaziu) se știe (psihologii știu, dar și profesorii de gimnaziu știu... ar fi fost de presupus să știe și cei de la colegiile în discuție) că mulți dintre copii suferă un șoc emoțional, produs de efectul cumulat al mai multor cauze, printre care: trecerea de la o învățătoare (o figură mai maternă) la mai mulți profesori, preocupați strict de materia lor, trecerea de la notarea cu calificative la notarea cu note, pre-adolescența în sine (îmi amintesc de ce-mi spunea diriga lui fiu-meu la prima ședință din clasa a 5-a: ”Să știți că am observat în ultimii ani că deja vârsta adolescenței s-a devansat cu 1 sau chiar 2 ani față de vremea noastră și trebuie să ținem cont de asta.”) cu toate problemele ei și cu tumultul hormonal și emoțional. Diriga lui fiu-meu ne sfătuia să nu-i pierdem din ochi, dar să nu exagerăm cu presiunea pusă pe ei, ca urmează Capacitatea și partea emoțională e și ea importantă. La cele 3 colegii din Brașov se pare că nu conta decât nota. Ce fac ei? Îi abandonează pe cei care, dintr-un motiv sau altul, nu se țin de ștacheta fixată, se leapădă de ei ca de un balast. Cum poți face așa ceva? Chiar niciun profesor din cele 3 colegii nu realizează cât de greșită e gândirea asta? Nici un repetent nu merită abandonat până nu încerci să îl ajuți, darămite un elev de 8.

          Și... am și o curiozitate ușor perversă, pentru profesori și părinții elevilor de acolo: ei cam ce note aveau când erau elevi? Cred că unul singur dacă ar fi sincer cu el și ar recunoaște că a avut și note și medii mai mici (cei care au avut, bineînțeles; nu spun că nu există oameni care să nu fi avut numai medii peste 8 în gimnaziu... dar nu cred că e valabil pentru toți cei din poveste), ar trebui să ia atitudine.

          Și... mă mână curiozitatea. Să deschid paginile web ale acestor colegii. Colegiul Național ”Andrei Șaguna” se prezintă astfel: ”Şcoala noastră își propune să formeze tineri cu mentalitatea de învingători”. Explicabil, deci. În lumea animală, exemplarele bătrâne si bolnave sunt abandonate, lăsate în urmă, să moară de foame sau ucise de prădători, pentru a nu îngrena deplasarea turmei și a pune în pericol toți membrii.

          Colegiul Național ”Dr. Ioan Meșotă” povestește despre istoria sa: ”Caracteristica liceului era insa atitudinea pozitiva si solidaritatea in bine, formand ceea ce s-a numit ..spirit mesotist...”, de unde deducem următoarele: 1) un colegiu elitist nu dă doi bani pe scrierea cu diacritice pe chiar pagina sa web, deșiiiii.... în titlu are diacritice și 2) solidaritatea în bine înseamnă că dacă e bun, îl pastrezi, iar dacă nu e suficient de bun, îl arunci. Mai exact, îl faci să se arunce singur. Frumos, n-am ce spune!

          Colegiul Naţional de Informatică „Grigore Moisil“ – are o pagina web cam jalnică pentru un colegiu de informatică, nu credeți? Nu are secțiune de prezentare și asta cred că e mai bine în contextul discuției, măcar nu se laudă cu vreo solidaritate față de cei care sunt deja buni. Cred că dacă i-ar lăsa pe copiii ăia să facă o pagina web de prezentare, ar arăta grozav. Dar... știu ei mai bine, nu? Dă-i încolo de mucoși.

          În concluzie, avem o mulțime de olimpici la mai toate materiile. De ani de zile. Și, ca părinți, alergăm cu limbile scoase să ne dăm copiii la școli de elită, la clase performante, la învățătoare ”bune” la care, când te duci să le spui că nu au copiii cum să termine atâtea teme, chiar ajutați de părinți, îți răspund ”Tu m-ai căutat pe mine, nu eu pe tine!” și tu știi că e așa și nu ai ce face, așa că taci și te uiți cu milă la copil, încercând să te consolezi cu gândul că ”e spre binele lui”. Pentru a ajunge aici, suntem dispuși să ne căciulim la directoare, la învățătoare, unde trebuie, ce trebuie, um trebuie... că să fie bine, să nu fie rău. Totul devine o tranzacție absurdă între un părinte-prea-doritor-de-binele-copilului și un cadru didactic din ale cărui gene s-au șters empatia, înțelegerea asupra vârstei și universului celor cu care se ”luptă” zi de zi, câte 4-5 ore. Iar copilul...

          Vă spun eu care e rezultatul goanei disperate după performanță, așa cum se face el la noi, în România, în învățământul nostru de stat: niște terapeuți foarte bogați în viitor. Asta... pe lângă niște copii care nu au avut nici o șansă de a deveni oameni în fața... performanței. 

          Doctor, specialist, ministru, ”cel mai tare din parcare”.... nefericit, frustrat, incomplet dezvoltat emoțional, lipsit de empatie.

          N-am vrut să închei în nota asta pesimistă, așa mi-a ieșit. Aici mă duce orice discuție despre sistemul ăsta de învățământ.