Răspuns: acolo unde te aștepți mai puțin!
Știu, nu e prea grozav că articolul anterior l-am închis într-o notă nu prea veselă, dezamăgită fiind că nu vedeam și la alții entuziasmul meu, bucuria mea de a vedea că un grup de oameni cu pricepere și răbdare doresc și chiar fac lucruri bune pentru comunitatea vâlceană. Nu e grozav pentru mine, că mă las așa ușor descurajată, vreau să zic. Deși... de ce zic ”ușor”? Dar asta e ceva între mine și psihologul meu, deci să revin la subiectul găsirii – sau, mai corect spus REgăsirii speranței.
E ultima din cele 3 zile ale unui training la care particip și la care am cunoscut mai mulți oameni – oengiști – minunați, dăruiți, generoși, oameni care fac lucruri pentru alți oameni, mai năpăstuiți. Cei mai mulți sunt omeni trecuți de 40 de ani, și când spun asta, zic de bine, pentru că e vorba despre o anumită educație pe care am primit-o, o anumită schimbare majoră – de regim – prin care a trebuit să trecem, cu speranțe pentru o democrație care acum sunt (ele, speranțele) cam slăbite, cu o anumită disponibilitate sufletească (dată de experiența de viată și înțelepciunea care vine odată cu vârsta, nu?) care face lucrurile explicabile. Adică faptul că ne dorim să ajutăm, să dăm înapoi, să venim în sprijinul... Dar sunt și câteva persoane tinere aici și, evident, mi-au atras atenția (în contextul meu cu dezamăgirea).
Nu vreau să rănesc sentimentele cuiva spunând ce urmează să spun, dar am decis să povestesc ce m-a impresionat pe mine, da?
Din cele 6 persoane (foarte) tinere prezente, grupul de 5 medici rezidenți pediatri mi-a atras atenția și respectul imediat. Cea de-a șasea, o tânără foarte drăguță și isteață are o dizabilitate fizică și activează într-o organizație care spijină persoanele cu dizabilități motorii, așa ca ea. Pare cumva... firesc. Adică nu miră pe nimeni că nu se ocupă de un alt grup dezavantajat, nu? Cine să înțeleagă mai bine problematica, provocările, piedicile, nevoile? E remarcabil, însă, că nu e doar un beneficiar al serviciilor organizației sale, ci a devenit sprijin pentru persoane cu probleme similare. Dar ceilalți 5 tineri – medici rezidenți pediatri – mi-au câștigat respectul pentru că situația lor e diferită. Sunt tot voluntari. Dar sunt niște tineri normali care au ales să facă mai mult decât strict ce scrie în descrierea postului. După orele de spital, acești tineri oferă servicii medicale – astea pe care le-au învățat – într-o comunitate marginalizată. E marginalizată și socio-economic, dar și geografic, pentru că acolo unde este ea ar putea foarte bine să fie locul ăla pe care adesea îl numim ”capătul pământului”: fără drum de acces, fără utilități, fără... speranță. Dar cu îmbolnăviri frecvente. În special în rândul copiilor. Mi se pare remarcabil ce fac pentru că ar putea foarte bine să... facă altceva, să pretindă că au învățat destul cât să merite acum un post bun (pe care îl au la spital, ca rezidenți) și atât. Sau că sunt obosiți după lungile ore petrecute în spital. Sau că au dreptul să se distreze după muncă. Ei, însă, îi ajută pe copiii ăștia amărâți și chiar am văzut, din discuțiile cu ei, că știu multe detalii de spre familiile din comunitate, despre viața lor, că sunt preocupați de soarta copiilor respectivi, îi interesează să găsească soluții astfel încât intervențiile lor să aibă un impact mai mare la nivelul comunității (o dovadă fiind și prezența lor la acest training).
Sigur că eu cred că oamenii care nu au probleme care să le transforme traiul într-o provocare TREBUIE să îi susțină pe cei care sunt ”mai puțin norocoși” decât ei. Așa cred eu. Dar în contextul concret în care suntem ca societate (nu musai aia românească), în punctul ăsta în care ne aflăm ca evoluție generală și, specific, în contextul meu particular de zilele trecute, acest fapt e de natură să provoace respect și admirație. Din partea mea.
Copiii ăștia – pentru că sunt tineri ”rău” – mi-au redat azi speranța. Dacă ei vor să facă ceea ce fac, poate mai există și alții, printre cei de vârsta lor sau mai mari.... sau mai mici.... Nu e important ce vârstă au, e important ce fac, ce își doresc – pentru ei, dar mai ales, pentru alții.
Așa că accentul, în ce mă privește, s-a mutat de pe ”a face în așa fel ca și alții să fie interesați de implicarea în comunitate” pe ”a mă alătura celor care au interes pentru subiect și a mă bucura de lucrurile pe care le pot face împreună cu aceștia”. Deocamdată.
Comentarii
Trimiteți un comentariu