Comunitate și cafea

Vorbesc în ultima vreme cu mulți oameni mie despre povestea asta cu ”comunitatea” și dacă e un fel de trend să fii preocupat acum de chestiuni civice, de ceea ce fac autoritățile și, mai ales, de ceea ce trebuie să facă, despre cât de educați suntem sau din contră și cum afectează asta viața fiecăruia dintre noi în parte. Un om drag mie observa că tinerii sunt cei care vin cu ”moda” asta, dar l-am contrazis pentru că mă uit și eu în jur la cei care sunt ”motoare” ale unora dintre inițiative și văd și oameni din generația mea, nu doar din cei născuți după Revoluție. Cumva e normal ca cei din generația mea să facă / să aibă această ”trezire” (în sfârșit!!!). Ne-am născut și am crescut în comunism, pe când părinții noștri – și chiar și noi – prestam ”muncă voluntară” care nu era nici voluntară și nici pentru vreun grup defavorizat, pentru că defavorizați eram chiar noi, ăia scoși la muncă forțată în folosul statului. Nu insist, cei care știu – știu, iar cei care nu știu – e mai bine că nu știu!

După această sinistră experiență (mă rog, ca elev sau student putea fi, pe alocuri, și amuzant la cules de struguri, de exemplu; eu personal am fost doar la cules de ceapă și spanac – deloc amuzant!), a venit piața liberă peste noi și am pretins să fim plătiți pentru orice făceam. A mers și asta o vreme, până, iată, am început să băgăm de seamă că această paradigmă începe să ne dezumanizeze ușor-ușor. Am început să conștientizăm (fie pe pielea proprie, fie la cei care sunt foarte aproape de noi, fizic și emoțional: părinți, frați) că poți să muncești din greu toată viața și să nu ajugi într-o situație în care să nu te mai temi de ziua de mâine – măcar financiar. Și am stat, cu toții, și am așteptat ca statul să-și facă treaba, să aibe grijă de aceia dintre noi care au probleme – de la cele minore până la unele grave de tot. Continuarea o știm: statul fie face prea puțin, fie n-o face cu cap, fie mai mult te umilește, fie nu face nimic. Așa că ne-am apucat să facem noi, care pe unde putem. Mulți duc o luptă teribilă în tranșeele oengiste de mulți ani. Mulți li s-au alăturat, mai mult sau mai puțin organizați, în alte ONG-uri sau grupuri civice mai recent.

Când am participat la Cercul Donatorilor din Râmnicu Vâlcea, discutam cu vărul meu, uitându-ne în sală, la cei prezenți. Eu sunt mai ruptă, așa, de Vâlcea acum, dar el e loco, mai știe figuri... Și-mi spunea că nici unul dintre mahării locali nu e acolo. Ăia se strâng în altă parte, unde, sub aparențele unor acte caritabile, își învârt niște terenuri, maschează niște afaceri, circulă banii între ei. Tot între ei. Normal, doar au ”muncit” pentru ei, nu? În schimb, vedea în sală oameni mai tineri decât noi (exagera, vă jur!), dar mai inimoși, mai generoși, mai dornici să facă ceva concret, palpabil astfel încât să fie bine și alora de lângă ei. I-am spus că dacă știm ce vrem de la viața asta, ar trebui să ne ținem de acești tineri (repet, exagera puțin), să mergem cu ei, căci direcția în care ei merg este cea bună.

Nu e simplu deloc. Ce e simplu la noi? Cineva care tocmai își înregistra asociația acum câteva săptămâni, a fost întrebat de un funcționar de la judecătorie: ”Vă faceți ONG? Dar de ce? Cine mai face ONG acum?” Și pe bună dreptate. Am participat și eu la nașterea unui ONG. L-am ”născut” tocmai pentru a avea acces la mai multe reusrse, ca să putem face mai multe lucruri (în comunitate, evident!), dar văd că deocamdată înghite resurse. Bani (nu întrebați!), timp (doamneeee, cât durează!!!), nervi (nu mai zic!).... de la Administrația financiară până la Judecătorie și apoi la bancă (nici ele, mă, nu sunt prietenoase cu ONG-urile!?) și toooot așa. Dar să revin.

Am zis că îmi pare cumva firesc să fie generația mea cea care să se întoarcă, acum, înapoi către comunitate. Ceea ce comunismul a vrut să impună cu forța – voluntariatul (ironic, nu?) – acum devine o opțiune liber exprimată și exercitată de tot mai mulți din jurul meu și asta mă bucură mult.

Tot asta fac și tinerii din zilele noastre – și mă refer aici la cei sub 30 de ani. Ei o fac din educație – au fost educați sau au văzut asta în jur. Au, astfel, parte de o scurtătură. Noi n-am făcut-o din educație, am luat-o pe drumul mai lung și sinuos, al experiențelor trăite care ne-au arătat ”pe pielea noastră” ce e bine și ce nu e bine. Și ăsta nu e un titlu de glorie, dar.... atât s-a putut. E bine că acum se poate și altfel.

Oricum, intrată în bucla asta cu voluntariatul, comunitatea, ONG-urile încep să dau peste oameni care în mai mare măsură decât cei întâlniți până acum sunt foarte mișto. Foarte! Oameni care fac lucruri uimitoare pentru alții, oameni care sunt deschiși, autentici, generoși... Vă spun, pe mine mă sufocă lumea aia rece a biznisului, cu oameni care urmăresc câștigul cu îndârjire, care poartă măști ca să te poată păcăli mai abitir și să-i meargă lui – doar lui – mai bine... Făcând un pas alături din această lume am găsit un univers care e mai respirabil pentru mine, care mă ajută să fac față mai ușor provocărilor care-mi vin de dincolo. Și doar cu asta dacă m-aș alege, și tot e bine!

În universul meu mic încap acum comunitatea din Vâlcea (nu e doar nostalgie aici, cum ați putea crede), dar și comunitatea în care mă mișc zi de zi, cea din Kiseleff (organizată în jurul parcului unde ne petrecem atâta vreme – cu copiii). Două lumi foarte diferite, cu probleme diferite, cu resurse diferite, dar amândouă consider că au mult potențial de vreme ce deja au descoperit oamenii care le populează că viața lor e strâns legată de a comunității din care fac parte.

În vreme ce citiți aceste rânduri, eu voi fi în parc, împreună cu alți voluntari, prietenii mei. Facem o mică nebunie, dar de vreme ce Fundația Comunitară București ne-a finanțat acest proiect, înseamnă că are o noimă. Adică și pentru alții, că pentru noi avea înainte de a găsi măcar sursa de finanțare. Concret, ieșim printre oameni, să-i cunoaștem, să le aflăm preocupările, problemele, disponibilitățile (că doar comunitățile se susțin cu resurse). Să le spunem că suntem acolo și că pot veni alături de noi. Și să le dăm o cafea. Pentru că la o cafea se spun poveștile, se împărtășesc gândurile, se împrietenesc oamenii. ”Te scot la o cafea” este proiect participant la ediția 2019 a programului „8 ore peste program pentru o cauză bună” și mai avem încă unul pe țeavă aprobat deja (dar le facem pe rând, adică după acesta, că suntem și noi mici).

Deci mâine și luni vom fi în parc (luni pentru cei care nu sunt mâine prin preajmă). Am emoții, voi ieși din zona mea de confort, dar altfel nu se poate. Voi vorbi cu oameni pe care nu-i cunosc, poate unii nici nu mă vor plăcea, poate vor crede că e o scamatorie, că vreau să-i înșel cu ceva. Păi da, că ieri seară m-a întrebat o doamnă ce e cu evenimentul ăsta în afară de socializare. Nu-i venea să creadă că e ce spuneam: socializare și atât, socializarea incluzând una dintre cele mai bune cafele pe care eu le-am băut. Și singura pe care o beau fără zahăr!!! Au fost însă și multe reacții pozitive din partea oamenilor cu care am vorbit despre acest eveniment: patroana coaforului, a grădiniței fetiței – le-am rugat să mă lase să pun afișul în sediul lor și au fost bucuroase să le implic.

Dar... o să vă povestesc săptămâna viitoare cum a fost DE FAPT. 😉
Câteva poze urâte făcute pe grabă, din timpul pregătirilor: