În primul rând, nu aveam timp. Să citesc. Vedeam
pe facebook oameni care puneau poze cu cărțile citite și mă rușinam. Nu față de
ei, pentru că m-aș fi simțit în competiție. Față de mine, de plăcerea pe care
am avut-o dintotdeauna pentru citit, pentru cărți. La care acum nu mai reușeam
să ajung. Fiindcă nu aveam timp.
În al doilea timp, aveam probleme cu somnul. Și nu
vorbesc despre problema aia care are aproape 6 ani, nu vrea să doarmă fără mine
și mă lovește cu picioarele în timpul somnului. Nu, vorbesc de altă problemă:
zgomotul din capul meu, pe care nu reușesc să-l fac să înceteze ca să pot
dormi. Am încercat cu niște pastile, am dat în alte probleme. Deci nu era bine.
Ce am făcut? Am combinat cele două premise și am
venit cu soluția: cititul înainte de somn. Am eliminat televizorul. Stiu, piaza
rea, dar încă am frustrări că nu mă uit la filme. Dar măcar dorm. Și, mai ales,
citesc.
Ce citesc? Păi, având atâta de recuperat... cam
orice. Glumesc. De fapt, literatura îmi lipsea, că alte chestii profesionale am
mai citit eu în ultima vreme. Așa că... mi-am făcut abonament la bibliotecă.
Aia de cartier, cum ar veni. (De cartier, dar e central amplasată.) M-am simțit
foarte mândră de mine. Mă reabilitasem în proprii mei ochi. Pentru că... și
aici am o poveste.
Prima dată în viața mea am ajuns la bibliotecă
când eram prin primele clase de școală. Biblioteca de cartier. La Casa Științei
din Rm. Vâlcea (din câte îmi amintesc eu). A fost dragoste la prima vedere.
Atunci m-am hotărât: vreau să mă fac bibliotecară! Avem fantezii cu mine
bibliotecară, citind toate miile alea de cărți care m-au dat pe spate încă de
la prima vizită. Stăteam în penumbră, printre șirurile de rafturi, în liniștea
aia minunată (nici pe atunci nu se călca lumea în picioare prin biblioteci),
savurând carte după carte... Mi-am trădat visul, se pare. Acum merg la
bibliotecă și interacționez cu mult interes cu bibliotecarele, le cer părerea
(mi-au făcut recomandări interesante, vă spun) și mă imaginez în locul lor. Dar
biblioteca asta nu are umbra, rafturile și farmecul primei biblioteci a
copilăriei mele. Dar nu contează, are ce e cel mai important: cărți.
Pentru că „am facebook, deci exist”, am văzut și
acolo cam ce citește lumea, ce e la modă, ce a mai apărut nou. Văd și mă duc la
bibliotecă: „Aveți cutare?” și aflu că au cutare sau altceva la fel de bun.
Așa a fost cu Ludmila Ulițkaia. Aveau. Mi-au dat
întâi „Cei dintâi și cei de pe urmă”, o colecție de 8 povestiri cu personaje
feminine care „își croiesc existența dupa tiparele dragostei, încorsetată doar
de umbrele fostului regim sovietic” (descriere de pe Cărturești.ro). Mi-am dat seama ca vreau mai multă
Ulițkaia. Am trecut cam ușor peste partea „politică” în „Cei dintâi...”,, așa
că am primit „Imago”. „Imago” e... zic huge pentru că nu găsesc ceva
potrivit în limba română. „Imago” a venit cu mine în concediu, pe plaja Cretei,
pentru că nu se mai termina. La propriu. Iar eu... simțeam că înaintez greu
prin hățișul de povești dar, mai ales, de emoții. Aici partea politică m-a lovit
greu. A lăsat urme. Traume, frățică! Când am încercat să povestesc de ce e
uimitoare, nu-mi găseam cuvintele. Numai huge îmi venea să spun.
Când am terminat-o, am zis că nu mai vreau să mai
aud de politic, de socialism-comunism-dictatură, că a fost cam prea mult. I-am
zis asta soțului, că n-am ajuns la bibliotecă imediat (adică eu am ajuns, dar
era chiar de Sf. Maria și era închisă!). Atunci el a avut ideea să-mi dea o
carte pe care o aveam în casă (mda, încă nu știu tot ce avem în casă): Ernest
Hemingway „Pentru cine bat clopotele”. Am realizat că nu citisem încă nimic de
Hemingway. Știu, merit să fiu huiduită în piața publică pentru asta. Așa că am
purces la citit. Mergea bine. Până când am înțeles: era despre „un asistent
universitar american care renunţă la locul lui de muncă pentru a se alătura
cauzei republicane din Războiul civil spaniol” (tot de pe Cărturești.ro
prezentarea). Așa-mi trebuie dacă citesc direct
cartea, și nu prezentarea ei înainte! Păi bine, mă omule, asta înțelegi tu când
îți spun că nu mai vreau cu politic??? Dar era prea târziu să mai renunț,
cartea deja pusese ghearele pe mine. Citeam până la ore mai târzii decât cele la
care înainte stingeam televizorul. Aici... nu prea ieșeam bine. Dar în rest...
wow! Iar femei puternice, frumos conturate, care ating serios destinele
bărbaților din jur. Frumos de tot!
Când am terminat-o și pe aceasta, m-am dus la
bibliotecă. Am povestit cu bibliotecara pe care am găsit-o că am citit în
ultima vreme cărți prea încărcate politic și emoțional și vreau ceva mai loose,
mai ușor, mai relaxant, că-mi ard siguranțele. N-am știut pe loc, dar femeia a
înțeles, se pare, pe dos: mi-a dat „Printre tonuri cenușii” – Ruta Sepetys (o
recenzie care spune ce simt eu despre ea). Ceva nou, best-seller, hai că e bine! Iar
n-am citit prezentarea înainte! Frățică, la temelie a fost asta! Personajele
construite frumos, povestea tulburătoare, am citit adesea printre lacrimi. O
devoram. Nu puteam s-o las din mână. Dar ghiciți cine era, de fapt, persoajul
principal. Nu, nu Lina, fetița lituaniană și familia ei deportată în Siberia.
Ci chiar... regimul politic. NKVD, dictatura sovietică. E o carte care te
zdruncină rău. Ea arată nu doar povestea unei familii și chiar a unei nații, ci
și povestea noastră ca oameni. Cruzimea care stă în noi și se maifestă când
apare ceva ca să o justifice. Dar și speranța, generozitatea, iubirea de
aproape, coeziunea în fața pericolului, frica paralizantă, suferința. Văd că se
spune despre autoare (prezentarea am citit-o, până la urmă... după carte) că se adresează tineretului, dar această
recomandare mă surprinde. M-am întrebat dacă aș recomanda copilului meu să
citească așa ceva, cartea asta în mod particular. Nu știu sigur. Oricum, nu
cred că e pentru cititori.... ocazionali, „neantrenați”. În ce mă privește, am
căutat ce altceva a mai scris femeia asta și am urmărit ceva vreme cealaltă
carte a ei pe care o avea biblioteca: „O mare de
lacrimi”. A fost nevoie să o rezerv, că nu o prindeam. Când m-au sunat de la
bibliotecă să-mi spună că a venit, m-am bucurat tare. Am început-o aseară și e
la fel de greu de lăsat din mână, deși tot un subiect cu suferință multă are.
Ce am vrut să spun? Nu mi-am propus să fac
recenzii, nu cred că sunt bună la asta, de aceea am dat link la recenzii care
spun cam ce aș spune eu dacă aș avea cuvintele la mine și ceva antrenament. Eu
vreau să spun despre ce a trezit în mine acest episod (sau e o etapă... nu știu).
Am crezut că nu mai vreau cu politic, în special nu cu ăsta din secolul ăsta,
că nu s-au vindecat de tot rănile... Totuși, în zona asta am găsit ceva care
să-mi „vorbească”, ceva cu care pot face legături. Deși inițial am fost „la
mâna” altora care au făcut recomandările și m-au dus în zona asta, am vrut să
rămân. Așa că am continuat seria cu „Animalul inimii” al Hertei Muller. Mai
specific de atât nu putea să fie contextul politic – comunismul din România.
Când am terminat-o, am avut o scurtă discuție cu fiul meu. Simt acut să-i
vorbesc despre vremurile alea, despre viața aia – a mea, dar și a altora. Simt
că s-a cam pus batista pe țambal pe subiectul ăsta. Ba n-am mai vrut noi, ăștia
care l-am trăit (iar eu, doar până la majorat, deci infim) să mai auzim de el
că ne durea prea tare, ba eram sătui și prea dornici să îmbrățișăm libertatea
(chiar și mai șchioapă)... Dar cred că ei, copiii ultimilor copii care au trăit
în comunism nu știu suficient despre asta și mi se pare un pericol aici. Dar...
cum să-i spui? Cum să-l faci să înțeleagă? Cum să poată să-și imagineze frica
aia care-ți intra în carne ca un cuțit, era vie senzația de rece și tăios? Mi-e
foarte teamă să nu uităm. Nu sunt singurele lucruri care nu trebuie uitate. Cum
facem cu ele?
*Cărțile Rutei
Sepetys încep cu o hartă. Aceasta e din „Printre tonuri cenușii”
Comentarii
Trimiteți un comentariu