Toată lumea se exprimă azi – sentimente, gânduri, frustrări. Am și eu. Din
toate acestea. (Sunt doar puțin în întârziere din cauza unei virose care ne-a
lovit fix de Ziua Națională.) Sentimente: recunosc că nu mă simt străbătută
brusc de o emoție diferită doar pentru căe 1 decembrie. Văd că lumea și-a pus
tricolor în piept, la gât, la urechi, pe haine – fiecare după cum l-a dus
imaginația. Eu nu simt. Prea simt atâta bătaie de joc din partea statului față
de cetățean – eu cum ar veni – ca să mă prefac azi că... că azi nu se întâmplă
același lucru, de exemplu. Noroc că e zi liberă (întâmplător și duminică), așa
că poate nu mai simțim asta atât de acut. Și parada militară nu ajută deloc, din
contră. O să mă poziționez și eu, n-am făcut-o până acum...
Am fost și eu (să zicem) entuziasmată de paradă acum vreo trei ani. Da,
doar punctual. Înainte de asta, locuind mai departe de zona de desfășurare și
din cauza frigului (sufăr tare la frig), n-am ajuns s-o văd live. Copilul l-am
trimis cu rude mai entuziaste și rezistente la frig. Iar eu am urmărit parada
la televizor. Aveam entuziasmul ăla tâmp, a omului care vede în realitate ceva
ce altfel vede doar în filme (slavă Domnului!), ceva ce nu vede în fiecare zi.
Entuziasmul ăsta tâmp, cum ziceam, m-a însoțit și acum 2 ani, când am fost cu
fetița mea de 4 ani. Prima dată vedeam parada live și eram impresionată. De
dimensiunea vehiculelor, de greutatea lor, de zgomotul pe care îl făceau, de
faptul că eram atât de aproape de acele instrumente ale morții... Dar aceea
avea să fie parada care-mi va schimba părerea despre ce trebuie să fie o
sărbătoare a Zilei Naționale. Și asta doar pentru că... eram cu fetița mea.
Adică ”Uite, mami, ce tanc mare!” suna acceptabil, până când vine întrebarea ”Și ce face el?”. Cum îi spui
copilului să admire ceva care a fost creat cu scopul clar să omoare oameni?
Femei ca mine, copii ca el?
Atunci mi s-a rupt filmul. Fără să fac paralele cu ce fac alte țări când îi
serbează ziua, fără să-mi pese de ”tradiție” (cine spune că o tradiție trebuie
păstrată dacă se dovedete că nu e bună?), fără să-mi pese de altceva decât
de... viață. A mea, a copilului meu, a copiilor de oricunde. Cât de departe am
ajuns ca specie dacă nu am înțeles asta? Dacă nu predăm asta la școală, de
exemplu? E ca și cum de ziua mea aș scoate cuțitul cu care sunt gata să omor pe
oricine nu-mi place și vreau să-i iau oile (conform tradiției mioritice). Nu
făceam asta altfel? Cu prăjituri și băutură, cu muzică și antren, să se simtă
invitații bine, să se bucure alături de noi?
Ca să nu mai zicde faptul că de Ziua Națională ne mândrim cu o armată de
care altfel,ca țară, ne batem joc – astea-s dotări moderne? Adică da, or fi
astea, doar astea pe care le vedem la paradă (și în rest le ținem la naftalină,
”de bune”, ca pe hainele pe care bunicii noștri le purtau doar de 2 ori în
viață: la nuntă și la înmormântare). În rest, bine că nu-i trimitem pe oameni
să lupte cu furci!
Îmi pare rău că am avut atât de puțină minte până acum 3 ani.
Comentarii
Trimiteți un comentariu